ALEXANDRU MONCIU-SUDINSKI REBARBOR

ALEXANDRU MONCIU SUDINSKI

REBARBOR

SCHIŢE ŞI ALTE POVESTIRI

Editura Eminescu

Bucureşti 1971

I

” Dormi tu, Sancho, spuse

don Quijote că de asta ai venit

tu pe lume, ca să dormi... “

CERVANTES

VRAF DE BOBINE

Preambul

Medicul spuse vi-e rudă ?

Doamna M. spuse nu.

Ştiţi, numai rudelor le putem...ăăă... dezvălui diagnosticul... e vorba de secret profesional.

Îi sunt ca şi o rudă, domnule doctor, ca şi o rudă, stăm de ani de zile sub acelaşi acoperiş. De fapt, nu are rude, e emigrantă, nu ne are decât pe noi...

Are ciroză, doamnă, îmi pare rău că trebuie să v-o spun.

Doamna M. plânse.

I-am făcut foaia de ieşire. Trebuie să veniţi s-o luaţi.

Doamna M. plânse. Apoi:

Domnule doctor, asta mi-e imposibil, n-avem unde o ţine, credeţi-mă... am soţ... fetiţa la şcoală, băiatul la facultate, n-avem cum s-o-n-grijim. N-aţi putea să...

Doctorul zise nu. Îmi pare rău... dac-ar fi vorba de două-trei zile, ar mai merge. Bătrâna mai are însă... ar mai avea de trăit cel puţin două săptămâni.

Domnule doctor, zise doamna, vai, domnule doctor, dacă aţi putea...

Între ei interveni un mic aranjament.

Discuţia avea loc la 27 februarie.

Bătrâna rămase în spital, în rezerva numărul 4, unde, în noaptea de 12 spre 13 martie, muri.

Un student, frate al medicului, se mută în pensiune la doamna M.

Băiatul doamnei îl primi ciudat de rece, aproape ostil.

v  

Dimineaţa mă linge pe frunte, albicioasă şi rece ca o piele de mort.

Dimineaţa... albicioasă... o piele de mort...

Dimineaţa îmi răcoreşte dezobişnuieşte-te să-ţi tot povesteşti ceea ce ţi se tot întâmplă, nu, dar e bine spus am s-o repet pân-acasă, aşa este, rece ca o piele de mort

Rece ca o piele de mort pietrele gardul

rece ca o PIELE de mort n-am dormit de-asta e albicioasă,

rece ca o piele de mort până când nu mai înseamnă nimic nici un gând, liniştea.

Poftim restul.

Poftim ? A, da rece ca o piele de mort. Unde vă tot duceţi hei oameni buni în paltoane

ALBICIOASĂ ca o...

expresie a înaltului spirit uman. Unu de patrujdebani, mormăie.

Bătrânul are un baston roşu, se uită la mine, vrea să-i cedez acest loc.

De mort.

Dar poarta spitalului rece ca un fier umed vopsit cu verdele avea şi altă culoare rece albul – culoarea singurătăţii – ea nu trebuia să moară acolo în camera lungă ca o ţeavă pătrată horn alb fără cer. Cuvinte ce nu-mi aparţin, voi avansa mai în faţă, staţi jos? e o studentă aşa cred asta se simte, dimineaţa femeile sunt urâte au faţa albă şi rece ca o.. parcă sunt rupte în dreptul gurii au măşti de femei, guri rupte brutal de nesomn.

Nu scânteiază nimic.

Nici geamul troleului nici nichelul, nu mai există cioburi de sticlă în aerul pur piele de mort sau poate că scânteiază nu scânteiază în creierul meu obosit. Albicios, acoperit cu o piele de mort. Parcă s-a scurs niţeluş în gură are gust insipid gust de pungă de plastic în care cineva a scuipat.

Albicios.

A trecut. S-a sfârşit slavă Domnului am scăpat am să văd filmul la nouă până la nouă am să beau o cafea ca să-mi treacă greaţa,

picioarele albe-ale fetei sunt albe şi văruite cu somn

Iulia Andreievna

carnea lor pâlpâie ca o firmă cu neon uitată aprinsă în plină zi.

Şi mama: Andrei, înţelege odată, da e penibil, asta nu-nseamnăsă-ţi speli ciorapii e de-a dreptul revoltător!

”Da ea a spus, i-a sărit ţandăra şi-a spus ăsta-i spălat de ciorapi? ei comedie! şi mi i-a spălat. “

”Tu şi Natalia n-o să înţelegeţi odată că nu-i servitoarea voastră? nu! e o doamnă, o aristro... aristocrată, cum să-ţi permiţi aşa ceva.  “

”Şi când ne spală pe jos? “

”Andrei! “

Allez-vous en, avec votre argent... j`pas besoin...j`prends pas d`argent pour ça... mais voyons, je suis de la famille, n`est ce pas?

Mama era roşie la faţă, gesticula apoi îi vârâ în poşetă.

Iulia Andreievna, înaltă şi uscată, cu părul încă de loc alb, se apropie şi o îmbrăţişă. Era mai mult emoţionată decât jignită şi repeta: mais je suis de la familie, Irène ils me disent grand maman, babuşca... les enfants sentent touts ces choses; pourquoi me donner ce sacré argent ?

Era cu un an în urmă, când mama voia scape de Iulia Andreievna dându-i aceşti bani; acum înţeleg cred că din gelozie avea şi de ce; era după ce tot spusese că nu-i servitoare pentru c-a fost odinioară contesă la comtesse, cneghina, dar Revoluţia...

Îi dădea aceşti bani pentru că ne spăla pe jos şi făcea mâncare şi tot ce se putea face într-o casă în care mama nu prididea nici măcar să ne iubească, iar Iulia Andreievna prididea.

Dar prea îi spuneam babuşca şi o sărutam mai ales seara când n-o lăsam să plece la culcare până când nu ne făcea iepuri şi lupi pe pereţi; îi dăduse faţă de mine (Natalia se juca pe covor) ca să se vadă clar că treaba asta-i plătită şi ea.

Iulia Andreievna nu primise acei bani.

Ce sacré sale argent.

 Ce plăcut e să mergi cu troleul, calm, maiestuos, să te uiţi pe fereastră şi să nu vezi nimic decât gri-argintiu fără zgomote, dimineaţa cu frig şi-mbulzeală grăbită, ca o piele de mort. Ea nu spunea cancer, spunea rac, vorbea caraghios româneşte, deşi era pe-aici de vreo douăj`de ani, după război, multe cuvinte le spunea chiar complet aiurea şi când scria vreo scrisoare mureai de râs cum a fost la Sovata acum două veri.

Se temea tot timpul de rac.

Trebuia să moară joi 10 martie n-a murit.

Trebuia să moară vineri 11 martie, cel târziu noaptea, n-a murit.

O femeie din Mânăstirea i-a pus lumânarea în mână, i-a apăsat degetele în carnea tare a lumânării, ea a deschis ochii, a aruncat lumânarea şi n-a murit.

Singură fără ofiţerul acela de douăzeşpatru de ani care zâmbeşte la noi pe perete c-un an înainte de Galiţia, unde a murit, fără fotografia  lângă care Iulia Andreievna a îmbătrânit, devenind din soţia fotografiei mama ei iar apoi bunică acum, încât era caraghios ceea ce pretindea ea că băiatul ăla e soţul ei

Mon mari

singură fără el.

Pierdută în fundul camerei albe, ca un dop pe fundul unei sticle băute demult, singură fără ofiţer fără ţară fără familie fără casa din Sanct-Petersburg fără limbă fără puteri fără samovarul de-argint şi fotoliul adus din zeci de refugii ca să moară în el singură fără casa ei de pe urmă casa noastră cu covorul vechi vişiniu şi mirosul liniştitor de lucruri confortabile un pic prăfuite singură fără ochii scrutători de vietate felin-ai Nataliei, singură fără mine şi comoda din camera cealaltă unde ar fi putut muri

mult mai puţin singură numai că n-a murit.

Ci în fundul camerei albe horn astupat.

Am deschis uşa sâmbătă 12 martie, mirosea închis a piele galbenă şi bolnavăşi-a pătură îmbâcsită cu mirosul medicamentelor şi sudorii zecilor de muribunzi care stătuseră înaintea ei, cu ochii-n becul gălbui din tavan, numărând picăturile de durere neomenească, scurse tăcut în liniştea aceea unică de

câine închis în laboratorul de fiziologie-ntre sclipirile noptatice ale retortelor tremură ascultându-şi saliva cum picură în eprubetele plasate-n stomac apoi zgâlţâie brusc urlet de groază-ncercând să acopere picuratul tainic meschin şi indiferent pic... pic... pic-pic... pic-pic...

ca TIMPUL sau poate chiar TIMPUL însuşi,

adevărat dar nereuşind

 apoi am intrat închizând cu grijă uşa în urma mea.

Am spus tanti Iulia, ea se uita la mine şi respira, tanti-Iulia se uita am făcut cei câţiva paşi către pat la mine atent babuşca Iulia-andreievna cei cu tine de ce fix către mine cu ochii mari. Respira.

Babuşca, eu sunt Andrei, ce Dumnezeu... Se uita fix într-un punct dar punctul acela nu putea fi vizorul uşii era un punct mult mai îndepărtat spre care se crispaseră cele două pupile reduse straniu la dimensiunile unor gămălii negre de ac, pupilele ei care înţepau uşa şi zidul spitalului spre punctul pe care eu el nimeni nu-l poate vedea numai ea îl vedea respira respira respira. Asta e tot. Acum dacă l-a văzut nu-şi va mai întoarce niciodată privirea la noi.

Mişc mâna prin faţa ochilor ei. Nu. I-am adus prăjiturile preferate, două, din banii mei. Desfac pachetul mă aşez îi mănânc prăjiturile preferate înainte de a pleca.

asta e

burta umflată ca o pernă nu trebuie să-mi dau seama mănânc

Apă!

Tresar, mototolesc hârtia merg la chiuvetă, deschid robinetul beau umblu paharul mă-torc o apuc de ceafă nu vede paharul

Bea, haide, paharul ciocnit de dinţi în lumina galbenă

apă

ai aici apă bunicuţo bea. Limba galbenă-m-pinge sticla-napoi

apă apă apă

se screme privind tot ACOLO nu poate bea.

n-o putem lăsa aici, tu nu-ţelegi

          măi băiatule tu nu-nţelegi. Zise şi tata.

          în camera ei cu ce ne-ar deranja

          o îngrijeşti tu cine o s-o

şi Natalia, crezi că spectacolu ăla i-ar face bine

prostii, termină odată TERMINĂ

morfină

Apă. Bea odată sau taci. În loc să spui apă bea

-Vreţi să daţi mai departe pentru un bilet, e o doamnă cu un copil. Unu de şaizeci. Metalul rece în mână, mă-torc înspre casier.

tu care eşti atât de neglijent

-Unu de şaizeci, vă rog. Mulţumesc. Poftim.

-Mulţumesc, mă scuzaţi că v-am deranjat.

Scrie ceva despre meci

Domnul în haine maron arată spre ziar.

-Nu m-am uitat. Poftim.

-Numai pentru o secundă, sânt curios ce-a făcut Ghergheli.

Singură.

N-am anunţat pe nimeni, cred că mai e şi acum acolo cu ochii deschişi s-a răcit.

În cazuri din astea, lichidul care umflă cavitatea abdominală presează şi ştiţi... cum e şi dânsa... pacientul vrea tot timpul să iasă afară, se screme, vedeţi? gura rumenă a feleceriţei rumenă ca o rodie însă e nevoie falsă se spune că-s... nu, decât o dată pe zi. Dacă se-ntâmplă ceva mă chemaţi cu subânţeles nu vă sfiiţi a zâmbit. Se screme se screme se linişteşte apoi iar. Bolboroseşte mereu cu ochii în uşă cuvinte barbare apoi franţuzeşti râde se alintă începe să geamă era ca o cadră spune mama semăna cu din nou ruseşte fără sfârşit şi –

j’vous ne le dirai pas... boire tant des verres de champagne? ha ha sufletul nostru este memoria-un vraf răvăşit de bobine

de magnetofon

mais taisez-vous c’est assez toutes ces cochoneries...

Şi acum a tăcut.  

          Acolo oricum are medicamente pe când aici mamă e-o cameră groaznică poţi să înebuneşti ştii Natali cum doarme dacă se sperie gata să înebuneşti Ei şi tu acuma.

Andrei pe ce lume trăieşti?

Citeşti toate romanele alea şi spui numai

-Mersi frumos.

Ziarul foşneşte are pe inelar un neg.

-Dacă vreţi puteţi să-l luaţi, eu tot n-am nevoe de el.

-O, nu, mulţumesc, am să-mi iau jos altu’

aici e mult prea scurt.

Ca un monstru închis într-un borcan şi se screme se screme din nou. O dezvelesc am impresia că de data asta-i de-adevăratelea are o burtă perfect sferică netedă ca un balon gata să crape un balon anexat de-un schelet cu sex

          gata să crape Andrei, nu pot suporta este groaznic nu-mi povesti spune mama nu nu putem s-o aducem of Doamne lasă-mă nu mă chinui să crape

şi iar i-a trecut nu se mai screme o învelesc. Se uită spre punct; două fără un sfert sunt

          cinci ore deja de când am venit,

andrei andrei andrei

Faţa ei e la o palmă de faţa mea la un lat de palmă ochii mei se crispează-n pupilele ei şi strig bunicuţo-aici uite-s aici lângă tine, nu eşti singură bunicuţo zău nu

andrei

uită-te bine lasă punctul ăla tâmpit uită-te sunt aici nu muri ca o proastă nu nu nu nu andriuuuşaaa andré

o zgâlţâi o plesnesc peste obraz, nu muri singură, o izbesc de pat, uite-mă sunt aiiici

andré

sunt aici

oh andré

sunt aici sunt aici Nu singură singură nu

andré

Singură ca un şarpe într-un borcan cu fenol.

Cobor din troleu este staţia Vidu, dimineaţa

ca o piele de mort.

CASA CU ARISTOANE

-Bătrânul e ţicnit, spuse bărbosul. Da’ are o inimă de aur. Anu’ trecut, de Crăciun, tot la el am tras. Mi-a dat şi-un chil de untură la plecare.

-O facem la dreapta acum ?

-Îhâ.

-Multă cheltuială şi cu zăpada asta. Ia uite-i.

-Eu tot nu pricep, cum o fi împroşcat-o cu ăla...?

-Trage camionul în dreptul lui şi-i dă drumu’... Ascultă...

-Ce-i?

-Da’ dacă i-am cere moşului ceva bani, zece, cinşpe franci, acolo. Ar fi-n stare?

Bărbosul se scărpină gânditor, apoi zise:

-Ştiu eu ?

Începu să deseneze cu unghia pe sticla îngheţată. Din câteva trăsături, pe geamul tramvaiului se încropi o pisică şleampătă şi caraghioasă. Cezar îl urmărea zâmbind. Scuipă admirativ în cilindrul din tablă roşie.

-Ce-nvârte bătrânul?

-Când am fost eu... m-am îndopat toată ziua. Fii atent, coborâm la a doua. Avea un vin roşu ca sfecla...

Trecură pe lângă biserică; clopotniţa masivă, întunecată, ortodoxă, lunecă pe partea de sus a geamului. Coborând din tramvai, Cezar se izbi de o babă; înjură. Zăpada scârţâia sticlos sub picioare, bărbosul mergea în faţă, umerii paltonului ponosit i se bâţâiau. Se întoarse spre Cezar:

-Eşti evreu?

-Nu. Da de ce?

-Bătrânului nu-i plac chestiile astea. Aşa mi s-a părut mie atuncea.

Mergeau acum umăr lângă umăr, zgribuliţi şi posaci. Traversară o stradă, apoi încă una. Bărbosul, cerceta împrejurimile, părea din ce în ce mai nesigur.

-M-am săturat, spuse deodată Cezar. Umblăm de colo până colo. Mai bine mergem la chelnerul meu; precis scoatem ceva de la ăla.

-Nu fi fraier, p-aci tre’ să fie. Ştiu casa.

-Măcar nişte pâine cu muştar de ne-ar da... după aia o ţigară...

-Mi-s’ pare că asta-i.

Capul bărbosului, asimetric şi răvăşit, cerceta firma. Sub tabla oarbă, vopsită cu var, clădirea. O clădire veche, dărăpănată, cu obloane ruginite, pe care nimeni nu le mai ridicase de mult. O clădire foarte asemănătoare cu cele de lângă ea, cu toate clădirile de pe strada aceea şi din cartier.

-Drace, nu-i asta. Da’, oricum, e pe aproape. Ţi-e frig?

-Aş mânca nişte măruntaie. O fi având măruntaie, ce zici?

-Anu’ trecut...

-Mai dă-l dracului de anu’ trecut. De anu’ trecut avea timp să şi crape.

Ocoliră o maşină înzăpezită, apoi schimbară iară strada.

-Ştii, de sărbători îmi place întotdeauna ceva deosebit; ori măruntaie, ori cârnaţi d-ăia prăjiţi cu miroase, ori...

-Şi vin fiert! Ei? Cu scorţişoară...

-Da! Cu scorţişoară şi cuişoare, chiar cu boia...

Poarta atârna desprinsă din balamale, căzută niţel într-o rână. Un miros leşios, de vase şi resturi de mâncare, se strecura în aerul albastru-ngheţat al străzii. Intrară în curte. Bărbosul apăsă pe clanţă, deschise uşa holului, Cezar îşi scutură picioarele.

-Asta-i uşa, zise. Stai puţin. Trebuie să văd o chestie.

Se lipi de gaura cheii, privi. Se îndepărtă, bătu cu pumnul în uşă, o dată şi încă de trei ori. Nu răspunse nimeni.

-Ai răbdare. Moşu-i scrântit, ţi-am spus. Gaspadine! Gaspadin Luchian Egorâci!

Uşa se crăpă, atâta cât să se vadă capul fetei. N-avea mai mult de paisprezece ani, era negricioasă şi grasă.

Luchian Egorâci e-acasă?

-Nu, zise bănuitor fata.

-Da’ pe mine mă ţii minte?

-Manole?

-Bravo! N-am putea aştepta înăuntru? Sunt cu un prieten. Ia spune-i dânsului cum te cheamă.

-Milena.

-Pe el îl cheamă Cezar.

Încearcă să intre înăuntru, dar fata îi ţinu calea:

-Egorâci nu mi-a poruncit nimic. Aşteptaţi-l afară.

-Şi când se întoarce?

-Nu ştiu.

-Măcar ştii unde-i acuma?

-Nu, zise fata închizând uşa.

Manole bătu iar:

-Milencic! Milena... Putoarea dracului...

-Ce-i? zise prin uşă Milena.

-Deschide numai puţiiin, Milena...

Fata scoase iar capul. Bărbosul începu să-i şopâcâiască la ureche, încercând s-o convingă de ceva. Fata nu se-nvoi. El începu iar, agitat, să-i explice, apoi ea rămase pe gânduri.

-Şi dacă se-ntoarce?

-Nu fi proastă, spuse galeş Manole.

-Vine şi el?

-E prietenul meu.Ştie.

-Bine, oftă fata.

Încuie uşa cu cheia. O porni înaintea lor, pe un coridor întunecos şi mucegăit; coridorul dădea spre o scară; urcară, învârtindu-se în spirală, apoi spirala se termină. Fata descuie podul.

Unde dracu’ mergem? întrebă Cezar.

-Psst! Ai răbdare.

Podul era întunecos, abia se puteau distinge lăzile şi dulapurile de toate felurile, aruncate claie peste grămadă. Fata veni în faţa lui Cezar, îl studie atent.

-E frumos, zise ea către Manole.

-Suntem cei mai buni prieteni.

Cezar simţi mâna fetei; degetele ei fierbinţi îi apucară mâna, i-o traseră înspre ea.

-Nu te teme, spuse. Stai jos.

Cezar se aşeză. Pulpele ei miroseau a săpun de rufe.

-Nu te mişti de aici, înţelegi? Şi închizi ochii! Îi deschizi numai când trebuie, şopti fata.

-Bărbosul râdea în spatele ei, îi făcea semne cu mâna.

-Îi deschizi numai când trebuie, da?

-Când?!

-Când trebuie.

-Bine, zâmbi Cezar, când trebuie.

-Jură-te.

Cezar închise ochii.

-Mă jur, zise, şi deodată se miră; se simţea ca în copilărie, când se juca şi nu i se părea nimic caraghios în treaba asta. Buzele ei erau umede şi fierbinţi. Le simţi, pe-un obraz apoi pe celălalt. O auzi lipăind spre Manole, auzi şoaptele lor neclare...

Apoi şoaptele se stinseră.

-Ai grijă de flaşneta cea mare! strigă din celălalt capăt al podului Milena.

-Merge? spuse Manole.

Un fâsâit ca de primus răsună sacadat la intervale egale; din când în când, ţipete oloage ca de fagot sfâşiau tăcerea prăfuită a podului.

Îşi urmărea foamea, lunecându-i – mănuşă greţoasă – prin măruntaie.

Ceva scârţâi ascuţit, apoi suspină. Cu o voce surdă şi neomenească, fata strigă:

-Deschide!

El deschise ochii, se ridică. Întoarse capul.

Sunetele unui vals inundară brusc podul, alt vals izbucni lângă Manole, apoi din toate unghierele începu să răsune o muzică gravă şi stranie. Abia atunci Cezar îl văzu: Manole şi fata alergau de la o ladă la alta, învârtind nebuneşte manivelele.

Sunetele se învălmăşeau, se căţărau unele pe altele, se armonizau o clipă, pentru a izbucni iar în acorduri pline de aramă; părea că o uriaşă orgă mecanică s-a apucat să cânte în acelaşi timp, cu diferitele părţi ale sale, una şi aceaşi melodie...

Buimăcit, făcu câţiva paşi. Se opri. Nu înţelegea încă.

Ea veni înaintea lui, neânchipuit de aproape. Ochii ei străluceau de poftă şi bucurie.

-E frumos? zise fata.

Cezar tăcea. Ea ridică încet braţele şi îl cuprinse de umeri.

-Spune! Nu-ţi fie frică...

-Nu ştiu, bâigui ameţit Cezar. Ce s-a întâmplat? Cântă muzica?

-Prostule, şopti ea, nu auzi? Un-doi-trei, un-doi-trei, un-doi-trei, vals... Haide dansează...

PAS DE VALS

          -De ce-ai făcut asta? întreabă pedagogul, iar nasturii cenuşii ai privirii sale licăriră stins către mine.

          -De ce, băieţaş? Cum te cheamă?

          Numele meu sună găunos în penumbra mucegăită a coridorului; la capăt, silueta lu se profila implacabilă în dreptunghiul argintiu al uşii.

          -Spune, Ursescule, zise blând, şi făcu primul pas către mine.

          Avea o mutră distinsă, trasă spre tâmple; unui străin ar fi putut chiar să-i placă. Nu se enerva niciodată. Niciodată nu puteai şti când te va plesni, n-aveai de unde s-o afli; uneori o făcea chiar înainte de a-şi sfârşi fraza. Izbea sec şi precis, fără patimă, dar cu o deosebită eleganţă.

Răbdător îşi aprinse ţigara.

Eram singuri, în tot coridorul acela strâmt şi pustiu.

-Tovarăşe pedagog! am strigat atunci, iar în vocea mea răsuna timbrul sincer şi clar al deznădejdii, tovarăşe pedagog, furtul nu poate fi dovedit cu vorbe! Cu fapte trebuie dovedit, cu probe materiale! Ştiu precis asta, trebuie probele... apoi corpul delict care...

-Probe... zise, hm, probe!

Iar în ochii lui sclipi, cel puţin pentru o clipă, bobul acela viu de umor amestecat cu curiozitate. Mai făcu un pas, apoi iar:

-Probe, da... de ce nu?!

Nu mai erau prea mulţi paşi între noi, iar el avu grijă să mai consume unul. Părea foarte simplu să ţâşnesc pe lângă el, să mă pierd dincolo, în amurgul din spatele uşii. Părea foarte simplu...

          Da’ mie când mi-au furat bocancii din valiză?! Bocancii şi douăzeci şi opt de lei, luna trecută! Am spus eu la cineva?! Eu am ştiut cine mi i-a furat, da’ nu l-am turnat! Dacă i-a vândut, cum îl puteam dovedi? Ţârcă...

          -De ce mă siliţi să vă bat? Vouă vă place...?

          -Eu sunt gata să recunosc chiar şi-n faţa organelor, şi să fiu dat pe mâna legilor în vigoare! Da’ pe baza legilor şi-a probelor, iar nu cu bătaia...

Mai avea un singur pas să m-ajungă; în loc să-l facă, el trase fumul ţigării, adânc, apoi, fără să se uite la mine vorbi:

-Eu aş vrea să fiu blând cu voi, nu să vă bat, dar voi nu vreţi să-nţelegeţi asta. Ar fi mult mai bine şi pentru mine... şi pentru voi; ar fi mai comod... înţelegi, Ursescule? Numai că voi nu vreţi să mă credeţi, iar atunci eu am să vă bat; ca să mă credeţi. Şi am să vă bat, vorbi monoton pedagogul ca şi cum mi-ar fi citit sentinţa,  am să vă bat până am să vă conving că trebuie să mă lăsaţi să mă port aşa cum vreau eu; adică plin de blândeţe... Şi...

Era ultima şansă. Am ţâşnit către stânga, între el şi perete, şi în aceeaşi zecime de secundă m-am oprit şi-am zvâcnit către dreapta. Pumnul lui fulgeră jumătate de arc şi trosni cu falangele de perete. M-am trezit, ca prin vis, în râvnitul prag al uşii. Înăuntru, în penumbră, pedagogul îşi freca mâna.

-V-aş ruga să măiertaţi, eu...

Îmi părea sincer rău că-şi zdrobise mâna. El, în schimb, poate pentru prima dată de când îl ştiam, râse. Chicotea ciudat ca şi cum l-ar fi încântat treaba asta.

-Formidabil! spuse. De când sunt n-am văzut aşa o eschivă! Cum ziceai că te cheamă?

-Ursescu.

-Nu, numele mic. Cum ţi se spune?

-Paul.

-Ai făcut cumva box? Ei, cum, nimic? Nici antrenamente? Păi, ştii, ai ceva stofă...

Mă uitam la el, nu prea credeam ce spune.

-Zău, nu glumesc. Am fost antrenor la Metalul, aproape doi ani. Dumneata ai executat un pas de vals. Înţelegi? Unul aproape perfect, însă fără să-ţi dai seama. Spontan. Eu te-aşteptam pe contră, ei bine, dumneata ai fentat şi... m-ai trimis după chibrite! Pas de vals se numeşte asta, ăsta este.

Am simţit că mă fâstâcesc, am mişcat încurcat mâinile.

-Eu, am spus, mie mi-a plăcut totdeauna boxul. Da n-am avut nici unde să-nvăţ, nici cu cine. Dumneavoastră... băieţii spun că aţi fost campion în ’64. E-adevărat?

-Eh, zise pedagogul. S-a dus, gata... Tu cam câte kile ai? N-ai peste cincizeşapte, nu? Cocoş... pentru cocoş ai avea o alonjă... mde. Ia să te văd în gardă. Stânga mai sus, sus stânga. Picioarele depărtate! Dreapta relaxată... aşa... puţin mai deschisă. Iar acum fii atent, zise pedagogul.

Greu ca un drug, pumnul lui mă izbi peste gură.

VALS

Greu ca un drug, pumnul lui mă izbi peste gură. O flacără caldă flutură în faţa ochilor mei, dar c-un nou pumn pedagogul stinse flacăra.

-I-ai furat? I-ai furat? gâfâia vocea lui înecată.

-Nu daţi, am şoptit.

Capul mi se izbi de perete.

Atelierele şcolii vuiră stins şi prelung; prin uşa deschisă am zărit cerul G.A.S-ului 8, iar în cer, tremurând, turnul negru de apă. Teama şi oboseala, toate treceau, se topeau, se mutau în ochii mici, cenuşii ai pedagogului.

-I-ai furat? Recunoaşte!

”Ei, da i-am furat! “ îmi venea să-i spun“, ce te tot bâţâi atât, ce te... ” Şi toate în jur ţopăiră iar. Nu simţeam mai nimic, nu simţeam decât amorţeala plăcută a loviturilor, veselia ciudată din mine, pacea şi libertatea. Întindeam gâtul spre el, cât mai descoperit, cât mai în voia pumnilor... mă bătea pedagogul meu şi eram fericit ca-ntr-un ceas de beţie. Se opri. Mi-am şters mucii cu dosul palmei şi, hlizindu-mă, i-am arătat cât de roşii erau.

-Tot mă bateţi, dom’ pedagog, râdeam, şi tot nu intră educaţia-n mine.

O să-ţi intre spunea. Las’ că fac eu om din tine.

-N-o să faceţi, ziceam. Hai pariu că nu faceţi.

-O să fac om din tine, zbiera. Hoţule! Scot eu din voi oameni!

El, e drept, era mult mai învăţat decât noi, numai că priceperea lui era fără rost şi, asemeni cărţilor, moale şi încâlcită.

-Ce folos că mă bateţi, am spus. Sunteţi prea bun, asta-i. Zău, prea bun. Naveţi vână. Cum să faci mata din neoameni, oameni?

-Unde i-ai pus? striga. Ce-ai făcut cu banii?

Dar, curând, obosi. Mâinile-i lunecară în jos, plumbuite, cu tristeţe şi cu sfârşeală. Am rămas aşa, oglindindu-ne ochi în ochi, fără gânduri rele sau ură. ”Ca doi boi la acelaşi jug“, m-am gândit, ” dup-o zi de trudă“.

-Măi băiete..., bolborosea, ce-am făcut noi... ce facem noi aici... Nu e bine.

-Pentru asta luaţi leafă, am zis. N-aţi spus că o să ne faceţi oameni?

-Leafă, zise. Opt sute de franci. Opt foi nenorocite pe lună.

Îmi întinse batista lui, galbenă cu pătrate albastre. Am început să-mi şterg gura cu ea, nu mi-era că i-o murdăresc, era ca şi cum mi-ar fi dat-o frate-meu.

El îşi întoarse ochii spre fereastră şi, uitându-se-n gol, spunea:

-Ah, Cristoşii mă-si! Ah, Cristoşii Cristoşeilor mă-sii!

-Dom pedagog, am vorbit eu atunci, nu vă mai necăjiţi degeaba. Banii-s în dormitor, sub duşumea, lângă sobă. Da’ nu asta-i treaba. Vă vorbesc ca lui frati-miu, dom’le, daţi-i drumul de aici; luaţi-vă valiza şi tot ce aveţi şi duceţi-vă dom’le, în lume. Nu vă mai faceţi ambiţii cu noi. Noi... dom’pedagog... ce să vă spun? Noi nu vrem să fim oameni...

  

DISCIPLINA

I

Nu-i înveţi de bună voie nimic; niciodată. Nu învaţă decât de frică. Ca să le bagi în cap ceva trebuie mai întâi să le vâri frica-n oase. Nici măcar atunci nu poţi fi liniştit, stăpân pe situaţie.

De data asta însă, aveam motive să cred că reuşisem. Îi pusesem cu botul pe labe; cel puţin pentru o vreme ştiam că va fi disciplină. nu aveam însă nici o dovadă sigură, putea fi doar o manevră de-a lor, mă mai păcălisem şi altă dată.

Pe 13 februarie viscolise douăsprezece ore în şir. Printre altele crivăţul înghesuise în podul şcolii zăpadă. Câteva vagoane de zăpadă bine tasată. Pefeleul făcuse burţi, tavanele se curbaseră. Din băltoacele de pe tavan apa se aduna în şuvoaie, curgea în voie pe băncile din clase. Am organizat două echipe de voluntari pentru curăţat zăpada. Două echipe de câte patru inşi din ”brigada de muncă“. Aveam eu un gând cu ei: să-i reeduc prin muncă. Să-i pun la treabă până le ies ochii din cap, să-i văd rupţi, căzând de oboseală, să le zăresc în ochi licărirea aceea duioasă care apare de obicei în clipa sfârşelii şi a resemnării

Cred că bănuiau treaba asta. Termenul era de trei zile. Ştiam bine, atât eu cât şi ei, că n-au să termine. Că după asta o să urmeze altă pedeapsă, pentru neexecutare de pedeapsă. Că pedeapsa aceea va atrage după ea o nouă pedeapsă.

Dar rezistau. Dintr-o încăpăţânare prostească, lipsită de vlagă şi eroism, dar la urma urmelor singura posibilă, rezistau. Îi mânam zilnic sus, în pod şi le luam scara. Acolo ei începeau să se târâie ca nişte ploşniţe, să lucreze doar atât cât să nu îngheţe. Râcâiau zăpada cu lopeţile, se înjurau între ei şi-mi trăgeau chiulul. Nici pomeneală de resemnare.

Când auzeau că pun scara la pod, începea foiala. Până să ajung sus era destul pentru ei să-i găsesc muncind ca toţi dracii. Cei de jos îi botezaseră ”sfinţii“. Aşa le spuneam şi eu.

-Sfinţilor, am adus scara. Daţi-i drumul la masă.

Coborau rebegiţi, cu priviri prăfuite, suflând în pumni. Nu înţeleg nici acum de ce preferau să degere decât să muncească. Ursescu, un prichindel negricios şi afurisit din anul întâi, încercase, încă din prima zi, să-mi scape. Îmi ceruse voie până la infirmerie că are o bubă la mână. I-am semnat biletul de voie, dar pe lângă asta i-am mai dat să-i ducă şi felceriţei un bilet. Jeni, îi scriam, dă-i orice afară de vreo scutire medicală.

Şedeam la gura sobei, în cancelarie, şi piroteam. este singurul loc din toată şcoala unde e într-adevăr cald. Sus, deasupra mea, se auzeau lopeţile ”sfinţilor“. Din când în când se opreau; atunci le băteam cu coada măturii în tavan. Reîncepeau imediat. Într-o vreme am aţipit. Înainte de a suna la pauză m-am trezit şi am ieşit afară. Scara era pusă. M-am gândit să văd ce fac, am început să urc tiptil scara. Am vârât capul, prudent, pe uşiţa podului. Ei stăteau aşezaţi, îngrămădiţi laolaltă, un morman sur, inform de pufoaice. Capetele nu li se vedeau. Ceva mai încolo, unul din ei, unul singur, râcâia în gol cu lopata. Din când în când izbea cu ea în podea, să se audă. La început am crezut că joacă barbut. M-am strecurat printre hornuri, pe lângă nămeţii de zăpadă, şi am ajuns în spatele lor. Nu jucau. Şedeau pur şi simplu, toţi şapte, strânşi unii în alţii ca oile în saivan. Nici măcar nu vorbeau. Cel cu lopata mă văzu, tresări şi începu să rânească.

-Munciţi, munciţi?

Ridicară capetele spre mine, apoi, cu încetineala unor condamnaţi, începură să se ridice.

-Am făcut şi noi o pauză, zise molatic unul.

Îşi culegeau lopeţile, îndobitociţi, îşi scuturau mănuşile. Unul singur nu se ridicase, rămăsese mai departe acolo, jos. Era Ursescu.

-Tu ai nevoie de invitaţii speciale?

Bedreagă se apropie de mine, zise:

-E bolnav, are fierbinţeală.

-Are fierbinţeală pentru că nu lucrează! Dacă stai aşa, sigur că îngheţi. Scoală şi pune mâna.

-Îmi coace buba, zise Ursescu ridicând ochii. Nu mai sunt bun de lucru.

-Ce vorbă-i asta? Te-ai moleşit, asta-i tot; n-ai voinţă. Ce-ai face dac-ai fi singur, undeva, la Polul Nord sau într-o pădure? Te-ai da bătut? Totul este voinţa.

-Uitaţi-vă să vedeţi, zise altul, trăgându-i mâneca. I s-a umflat mâna.

Stăteau în jurul lui ca nişte dădace păcătoase şi-i cântau în strună. Mi s-a făcut frig. Aici în pod era chiar ca la Polul Nord. Am început să-mi pun mănuşile. Intrau greu, erau nişte mănuşi de piele. În clipa când o trăgeam pe dreapta, cei de lângă Ursescu săriră brusc care-ncotro. Puseră mâna pe lopeţi şi începură lucrul. Urescu îşi acoperi faţa cu mânecile pufoaicei şi începu să scheaune.

-Nu daţi, vă rog să nu daţi!

Mă uitam speriat la el şi la ceilalţi. Nu înţelegeam ce-i apucase. nici prin cap nu-mi trecuse să dau în cineva. Nici măcar nu mă răstisem. Ursescu se adună de sub mine şi se ridică. Îşi găsi lopata. era o lopată de două ori mai mare decât el.

-Ce dracu’ aveţi ?

Lucrau cu spor, în tăcere. În timp ce coboram scara mi s-a părut ciudat: ce-i apucase deodată?

Era pauza mare, l-am agăţat pe unul din anul doi, nu mai ştiu cum îl chemă. Purta ochelari şii ziceau ”ochelaristul“. I-am făcut semn să vină şi l-am băgat în cancelarie.

-Aşteaptă-mă aici un pic.

-N-am făcut nimic, zise.

-Gura. Ştiu eu mai bine ce-ai făcut.

Am trecut dincolo şi mi-am scos mănuşile. M-am întors cu ele în mână. Stătea unde-l pusesem, pe scaun, şi se tot holba în jur.

-De ce fumezi? am spus. Ştii că fumatul e interzis în şcoală?

-Nu fumez, zise. Eu nu fumez.

Şi dacă eu îţi spun că fumezi?

-Ăia de anul trei, Baicu, Eugen, ăia fumează. Întrebaţi pe oricine, eu nu fumez. Căutaţi-mă.

-Vorba, am zis, şi am început să-mi trag mânuşile.

În clipa aceea el a sărit de pe scaun şi s-a dat de dulap.

-Iertaţi-mă, tovarăşu’pedagog! strigă. Vă rog, vă rog!

-Ieşi!

Asta era. Mănuşile. De obicei nu-i băteam cu pumnul gol, mă durea mîna. Cu mănuşa e altceva; pumnul capătă o tărie de parc-ar fi de lemn. Se temeau de mănuşile mele, se temeau cum se tem javrele de ciomag. Eram stăpân pe situaţie. Le băgasem frica în oase. Mă plimbam prin cancelarie, gustând dinainte liniştea şi satisfacţia viitoare. Elevul de serviciu sună de intrare. Am ieşit să-i supraveghez şi, în timp ce ei se înghesuiau în clase, eram pentru prima oară cu adevărat mulţumit: în sfârşit, avea să fie disciplină.

II

Era o dimineaţă frumoasă de ţi se strângea inima. Ninsese liniştit, fără vânt, zăpada se întindea acum, moale şi scâbteietoare, până hăt departe. Îţi venea să-ţi culci obrazul pe ea şi să te gândeşti la basme. noroiul, pământul negru sfârtecat de tractoare şi parcă scurmat de porci, gunoaiele din curte, scândurile şi fiarele vechi, aruncate care-ncotro, toate dispăruseră. Rămânea doar minciuna aceea pură şi ireală, de o gingăşie fără sfârşit, a iernii. Ciorile înotau greu în zăpada acoperişurilor. Nu mai aveau curaj să se aşeze pe pământ. Dormitoarele erau pustii, eu stăteam la fereastră, mă gândeam. Tot gândindu-mă, îmi veni în minte ideea că, dacă ar da acum cineva drumul unui porc prin curte, porcul acela, ca să ajungă unde are treabă, ar fi silit să sape un tunel pe sub zăpadă. Apoi mi-am închipuit ce grozav ar fi să te târâi prin tunelul ăla, de-a buşilea, în urma porcului, şi îmi mai închipuiam că tunelul trebuie să fie înecat de o lumină lăptoasă, nepământeană... Iar la suprafaţă, cine şi-ar putea închipui că acolo, în mijlocul curţii, se plimbă sub zăpadă un porc şi în urma porcului Pedagogul...

Ursescu nu minţise. Era într-adevăr bolnav. Ieri seara, la cantină, leşinase. A fost mare haz pe chestia asta. Îi venise rău într-un fel caraghios: leşise încetişor şi capu-i căzuse în sosul din farfurie. Parcă adormise. L-am scos afară, l-am frecat cu zăpadă, dup-aia l-am cărat la dormitor. Am făcut prostia să-l culc aproape de mine, pe rândul de sus, unde era căldurică. Toată noaptea l-am înjurat. Gemea şi se zvârcolea ca naiba. Abia spre dimineaţă s-a liniştit şi dormea uşurel, cu faţa cam strâmbă, de parcă ar fi spus: vai de capul meu, somn e ăsta?

M-am apropiat de el şi m-am uitat. Pe gâtul subţire, jegos, înflorea cât un boboc de trandafir un furuncul. Buba de la încheietura mâinii era groasă, gălbuie; mai avea una la subţioară, sub pufoaică. Aia nu i-o vedeam, dar ştiam că e cea mai mare. Influenţa de la ceafă de acolo i se trăgea.

Azi-dimineaţă, Jeni, felceriţa, îl consultase.  Ridicase din umeri. N-avea ce-i face. Trebuia să-l taie cineva. De tăiat nu puteau să-l taie decât la Măgureni , aşa că era rost să fac un drum gratis până acolo, fiindcă trebuia să-l însoţească cineva. Directorul a fost imediat de acord, s-a cam speriat când i-a văzut mâna. Ne-a dat foi de drum; pe la ora două am pornit spre gară. Prichindelul mergea cu gâtul ţeapăn în urma mea. Aveam de mers vreo patru sau cinci kilometri până la gară, dar era plăcut să înoţi prin troienele acelea de zăpadă. Urmam linia trenului şi, din când în când, întorceam capul să nu-l pierd. Se ţinea bine.

În gară i se făcu iarăşi rău. Era galben şi avea fierbinţeală. L-am dus la cârciuma gării să-i dau o drojdie.

Băutura nu-i plăcea de loc. O bea cu ochii închişi ca pe o doctorie. Cred că a băut-o numai pentru că o plătisem.

-Alcoolul în cantităţi mari nu e bun, i-am spus. În schimb în cantitate de o cinzeacă, două, e bun. Curăţă sângele.

El începu să plângă. Plângea în tăcere, cu nasul în faţa de masă, i se tot scuturau umerii. Îmi era cam jenă de consumatorii din jur, aşa că i-am spus:

-Infecţia, n-ai de ce să te plângi, e din vina ta. Omu’ dacă nu se spală face infecţie. Ştiut lucru. Asta să-ţi fie învăţătură de minte; altă dată să nu râzi când îţi spun că trebuie să te speli. Eu ştiu de ce trebuie să te speli; da’ voi habar n-aveţi. De-aia vă spun ca să...

-Ce-are băiatu’? se amestecă un ceferist cu urechile înfundate de vată.

-S-a umplut de nişte buboaie. Îl duc la Măgureni să-l taie.

-Nu mai plânge ca o muiere, spuse duios ceferistul. Până la nuntă o să-ţi treacă.

-Când omul vorbeşte cu tine, răspunde-i! Nu fi mârlan, băieţaş, ce dracu’!

Ursescuîşi ridică faţa, era plâns şi murdar. Sughiţa. Ceferistul îmi ceru voie să-i cerceteze buboiul. Am dat la o parte cârpa de pe ceafa băiatului şi i l-am arătat. Ceferistul  s-a mirat foarte tare. A spus că el un buboi în halul ăsta n-a prea văzut, deşi fusese pe vremuri în marină. Totuşi, a zis, până la nuntă are să-i treacă. Ursescu îmi ceru voie să iasă pe peron.

-Ce mai vrei acum? Stai liniştit aici, ce să cauţi afară?

În clipa aceea el îşi smuci capul într-o parte şi aplecându-se sub masă începu să vomite.

Pe peron m-am simţit tras de mână.

-Ce faci, tu? îmi zâmbi Jeni, felceriţa. Uite c-am plecat şi eu. Ce dracu’ era să mai fac acolo?

Parcă era prima oară când o vedeam. Groasă, păroasă pe picioare, dar vioaie şi pofticioasă. Se rujase ca focul şi acum îmi zâmbea.

-Eşti dulce, i-am spus.

-Dulce, pă dracu’. Nu-s eu aranjată că ai vedea tu.

-Ce aranjată? Orice femeie aranjată arată bine, da’ unelechiar dacă nu-s aranjate tot mai bine decât celelalte. Nu degeaba zice francezu’ că femeia frumoasă n-are nevoie de ţoale.

-Mă iei cu vrăjeli, ai? zâmbi Jeni cu gura sclipind frumos, numai argint şi aur.

-Nu, tu, serios!

O priveam drept în ochi, şi ea se tot răsfăţa legănându-şi piepţii.

-Vine garnitura, zise ursescu.

-Dă-te la o parte! Jeni, ţine-te după mine, ochesc eu un loc.

Mulţimea începu să-şi agite sacii, valizele şi sacoşele. Ţăranii se strigau între ei, aspru şi gutural. Botul acoperit de promoroacă al locomotivei mi-a adus aminte de filmele cu război. Apoi totul se amestecă, iarna sclipi albastru, am văzut scările grosolane de lemn lunecând prin faţa mea. M-am repezit înainte şi m-am înfipt în bara vagonului. Mulţimea alerga în urma mea; îi simţeam unul câte unul aruncându-se şi apucând cu disperare bara de lângă mine. În coastă m-a izbit o lădiţă; împingeam clanţa uşii dar nu am reuşit s-o deschid. Trenul de opri.

-Deschide, bă, strigă cineva, deschide odată!

M-am simţit împins, ridicat, izbit de uşă. Uşa cedă. Am năvălit înăuntru. Mirosea plăcut a fum şi-a urină caldă. Vagonul era pustiu. Am intrat în primul compartiment, la nimereală, mi-am azvârlit căciula pe banchetă şi am încuiat uşa. Coridorul se întunecă de ţărani, de ceferişti, de navetişti de la Ateliere. Era cald. Am scos capul pe fereastră. Jeni era deja pe scară, îşi făcea loc, zbierând într-una. Ursescu alerga ca un căţel în coada mulţimii, încerca şi el să se agaţe. M-a pufnit râsul. Mă simţeam tare mulţumit; fusesem mai şmecher decât toţi ăia! Câţiva oameni îmi băteau cu pumnul în uşă.

-Ocupat, am zbierat. Mama şi copilul.

M-am trântit pe o banchetă, cu picioarele în sus, şi râdeam cu o poftă grozavă. În curând apăru strivită de geam şi Jeni. Am crăpat uşa să-i dau drumul, dar în urma ei mai năvăliră doi tractorişti. Au ocupat bancheta cealaltă. Când a apărut Ursescu, nu mai era loc. tractoriştii îşi aduseseră nişte prieteni. Am început să mă cert cu ei dar degeaba. I-am spus lui Ursescu să stea afară, în dreptul uşii. Să nu mă scape din ochi. Mi-am aprins o mărăşească, i-am oferit şi lui Jeni una.

-Spaima nemţilor, râse gros Jeni.

-Ete, na! Iese fum, e ţigară!

Tractoriştii se holbară o vreme la mine, apoi la ea; apoi se holbară între ei. Începură să râdă şi să se îmbrâncească.Şoldul lui Jeni se mişca lângă mine ca un animal într-un sac. M-am uitat pe fereastră. Ceasul Gării arăta ora şapte şi jumătate. Unul din tractorişti scoase cărţile şi imediat începură să joace.

-Cât e ceasul? am întrebat-o.

Ea se fâţâi puţin, apoi scoase din geanta de vinilin maro un ceas deşteptător. Îl lipi de ureche.

-Merge, zise. E trei şi... adică patru fără zece. O ia cu vreo juma’ de oră înainte.

-Ăştia de la gară zice că-i şapte; am strigat, arătându-i ceasul de pe peron.

Râdeam amândoi şi fumam şi ne simţeam tare bine. Era o fată dintr-o bucată. I-am scăpat mâna pe burtă şi am strâns-o. Ăia jucau tabinet, nu vedeau, am mai strâns-o o dată.

-Fii cuminte, îmi şopti mustrător Jeni. Eşti nebun? Mă nebunule!

-Sunt nebun, da’ sunt nebun după tine!

-Ia mâna, strigă tractoristul mai tinerel. Te-am văzut! ce Dumnezeu, măi nea Vasile?

-Pe cuvântul meu, se apără bătrânul. Ce era să fac cu un valet? Zău, mă Ignate, din greşeală...

Peste un sfert de oră trenul smuci; vagoanele zdrăngăniră lung din încheieturi.

-S-a-mbătat nea Roşu, mecanicu’, râdeau jucătorii de tabinet.

-Bă nea Roşule, băă! urlă unul din ei, pe fereastră. Mergi mai pe linie!

Ceasul gării începu să plutească încet, dispărând spre stânga. Era cald, tare cald; îmi venea să adorm, într-atât mă simţeam de bine.

Pe geam se vedea cerul spălăcit, câmpia sclipind moartă şi îngheţată, Bărăganul ca un sfârşit de lume. Roţile hurducăiau greoi, izbeau şina veche, mâna mea se strecura iar, molatic pe sub paltonul aşezat pe genunchii femeii. Ea privea ţintă înaine, nelăsând să se observe nimic. Respira scurt, repede. Din compartimentul vecin se auziră râsete, apoi o izbitură. Deodată, în linişte, o voce de ţigan, tristă şi chelălăită, începu să jelească un cântec. Bătrânul se opri o clipă, cu cărţile în mână ascultând.

”Bărăgăanie pia-zâ rea-hâ

ahâ ce făcuşi măicuţa mea-hâ

mă că cui m-ai datâ tu pă minee

că m-omoa-rhâ nu mă ţineee...“

-Cântă aripatu’, zise cu necaz unul dintre tractorişti.

-Cântă, întări bătrânul.

Vocea ţiganului se-necă într-un suspin şi se frânse, rămase numai acordeonul, frământându-se mai departe, fărâmat mărunt în bucăţi.

Dincolo, pe fereastra givrată cu ger curgea Bărăganul, curgea şi se-nvârtejea ca o Dunăre tulbure în socul morii lui Dumnezeu; o dată cu el goneau fără noimă stâlpii de telegraf, pâlcurile de salcâmi înţepeniţi în câmpie, ciorile risipite ici şi colo prin cer; goneam noi, oamenii, înghesuiţi în burta minusculă a trenului, dormind, scuipând sau jucând tabinet; jucăria de fier huruia triumfal pe spinarea adormită a câmpului, ne ducea parcă pentru totdeauna Dumnezeu ştie unde... Dumnezeu ştie pentru ce. Sufletul meu era tulbure şi neliniştit.

Apoi, vocile tractoriştilor se făcură subţiri şi şuierătoare, se-mpletiră într-o discuţie de neînţeles. I-am văzut ridicându-se leneşi în picioare, urcându-se pe banchete, pipăind tavanul compartimentului. Parcă-ncercau să găsească ceva. Faţa lui Ursescu se lipise toată de sticla uşii, se făcuse una cu ea; ochii lui, negri şi morţi priveau departe, pe lângă mine, nu mă vedeau.

Mi-am scormonit creierii încercând să-i spun ceva, dar chiar atunci vocea lui Jeni plesni ca un bici.

-Un cal mort! strigă. Uitel!

Trenul scrâşni din toate roţile, lung, insuportabil; vagoanele se năpustiră unele peste altele, oprind. Am întors capul. Fereastra se-ntunecase brusc. Dincolo, în faţa traverselor, se-nălţa calul. Coastele lui uriaşe, acoperite de-o piele uscată şi neagră, astupau orizontul plumburiu şi neclar. Printre picioarele slabe şi descărnate răsăreau case, cumpene, păduri de salcâmi. Greabănul nu i se vedea, se ridica mult deasupra norilor. I se vedea desluşit numai capul, cu găvanele goale ale ochilor, pe marginea cărora şedeau sau se jucau în tăcere nişte copii.

-Am ajuns, puişorule, îmi şopti blând Jeni. Scoală-te.

MELA

          A-nceput iar ploaia. Pe geamul vagonului plutesc lacrimi, cai morţi şi fantome. Toamna îmi macină încet rinichii, iar copacii, ca nişte chelneri umili şi goi, îmi întind în palmele lor umede Bărăganul. Am ajuns la fermă noaptea. Eram cu  Munteanu, profesorul de mecanizare. El îşi luă rămas bun de la mine, apoi, clătinându-se, se duse să se culce în odaia lui. Sâmbăta, cârciuma lui coni se închide la miezul nopţii. Pleoapa cârciumarului atârnă greu peste ochiul roşu, umflat. Am şters cu mâneca pefeleul umed, mi-am rezemat fruntea de masă şi am adormit.

-Închid, pedagogule, mă trezi obosit cârciumarul. Pişă-te-n altă parte.

-Ce?

-Du-te la ’otel. Oamenii serioşi nu doarme la cârciumă.

-Vreau bere, am spus, bere, cârnaţi şi-o conservă de porc de câine.

Coni se întoarse blestemându-mă şi plecă să-mi aducă bere, cârnaţi şi conservă de porc de câine. Îl aştept. Mă mănâncă rău între degetele de la picioare, iar somnul nu se mai întoarce la mine. Lângă godinul stins tractoriştii fac gălăgie, râd, şi glumesc cu bucătăreasa Melisa. Îmi scot cizma. Sub obială, între degetul mare şi cel mijlociu, s-a înţepenit în carne o ploşniţă. Mela se aşază lângă mine şi, privindu-mi piciorul cadaveric, mă întreabă:

-De ce eşti trist, pedagogule? Băi, lapte dulce. Ce ai?

Am scos stiloul din buzunar şi, cu capătul lui, am spart ploşniţa; sângele ei mă stropi pe picior; nu voiam să mă duc acasă.

-Mela, am spus, Munteanu s-a îmbătat în oraş şi-acum doarme.

-Şi?

-Vrei să mergem la cameră la Munteanu, Mela?

-Aşteaptă puţin, zise ea întorcându-se lângă godin.

Am început să beau bere şi să înghit cârnaţi şi din nopu tractoriştii râseră. Unul din ei se ridică greoi de la masă şi îmi arătă - gros cât un cap de berbec – pumnul.

-De la Mela să-ţi iei gândul, auzi? Că de nu... te... te...

-Fane, strigă atunci Mela, ţi-am spus că nu ştie!

-Să ştie! strigă gros tractoristul. Că de-aia i-a lipit statul urechi la cap.

Aţintindu-şi ochii sleiţi asupra mea, tractoristul vorbi cu scârbă:

-Eu, nenişorule, poate m-oi fi luând de fraier, da’ vreau să mă-nsor. Şi mă-nsor cu Mela. De-acu’ ea o să fie nevastă-meapricepi? Iar curvărăsia – gata. Care nu pricepi treaba asta, eu te ologesc. Pentru că, sub acest aspect, Mela nu mai este o curvă.

-Bine, Fane, am zis. Acu’ scuză-mă.

El plecă, iar eu îmi încălţai la loc cizma. M-am uitat lung în ochii de căţea ai Melei şi, ascunzându-mi speranţele-n piept, am plecat cu conserva de porc la Munteanu. Orbecăiam prin noroaie adânci, nevăzute, patima mi se potolea, vântul îşi flutura prin văzduh pieile moarte. Prin întuneric, clădirile fermei păreau rămăşiţele unui uriaş mărfar deraiat. În adâncurile oarbe ale cerului a huruit ameninţător un avion, apoi am ajuns la Munteanu.

Dormea cu lumina aprinsă; odaia era plină de fum, rumeguş de lemn şi cârpe. Am adormit îmbrăcat lângă micul profesor de mecanizare, iar în somn a venit la mine mama. Ea era tânără ca o floare de cireş şi, alintându-mi obrajii cu mâinile moi, parfumate, îmi vorbi îndelung despre Mela. Eu îi sărutam mâinile, plângeam, îi şopteam cât de mult o iubesc şi-i spuneam Mela.

Apoi braţele mamei se acoperiră cu păr negru şi gros. M-am trezit. era dimineaţă.

Munteanu horcăia lângă mine, asudat, cu fălcile larg deschise. Mâna lui se-aţinea pe obrazul meu.

-Tovarăşi, gemu el prin somn, da’ lăsaţi-mă, dom’le în pace...

FRIG

Munteanu mesteca fasolea cu cioturile dinţilor lui stricaţi, iar pe faţa lui de copil bătrân se zugrăvea bucuria religioasă a mâncării.

- Eu, pedagogule, îmi spunea, am văzut multe la viaţa mea. Am văzut multe şi m-am speriat. Am muncit la noile cartiere care pot să spun că le-am ridicat din nimic, am fost maistor şi-am avut munci politice. Peste tot oamenii mi-au dat cu şutul în cur, da’ eu n-am stat să plâng pentru treaba asta. Oriunde mă duc, mă aranjez cel mai bine. N-o să crăpăm nici aici, pedagogule.

Munteanu scoase un zgârci din gură, îl privi curios, apoi, aruncându-l sub masă, continuă:

- Nu-ţi iese traba la oraş, o-ntinzi la ţară. Te-ai săturat de ţară, o-ntinzi la oraş. Peste tot trăiesc oameni. Iar eu pot să zic că omul, oricât de rău ar nimeri-o, tot nimereşte mai bine decât o merită. Pentru că – ce e omul?

Lampa pâlpâia sfios întărind cuvintele lui Munteanu, iar luminile care se preligeau pe faţa lui îl făceau să semene cu un diavol ghiduş şi ticălos.

- Din punct de vedere just, vorbi el, eu, când mă uit la un om, mă gândesc cam aşa: măi, ce lopată în cap i-ar trebui ăstuia! Da doar n-o să m-apuc să-i dau fiecăruia cu lopata-n cap! Atunci mă bag pe sub pielea lui şi-ncerc să-l fraieresc de ceea ce mă interesează. Da’ la tine n-am nici un interes, ce mai! Drept care pot să-ţi declar că lucrez la şcoala asta împuţită din iarna lui ’62 şi nu-i chiar aşa de rău aicea. Fii dăştept şi fă pe prostu’; asta-i. Şi scrie-i mă-ti să-ţi trimită o plapumă caldă, că ne ia dracu cu gerurile astea.

Îl ascultam şi-mi scoteam cizmele. Pregătindu-mă de culcare, mă gândeam cu invidie ce uşoară e viaţa prin optica unora.

Munteanu înghesui coceni în godinul ghebos, iar godinul prinse să bolborosească şi să urle spre vânt. Afară bântuia iarna, câinii ei de zăpadă zburdau peste streşini, se izbeau înfundat în zid. Micşoră lampa şi se plimbă o vreme prin cameră, numai în flanel şi izmene, meditând:

- Cine nu munceşte, nu mănâncă: rahat! Să vezi treabă în comunism. Acolo o să vină la tine şi-o să-ţi spună aşa: măi tovarăşu’ Stan Păpuşă, dacă nu mănânci patru porţii de piure cu carne, gata nu-ţi mai dăm voie să munceşti. Adică te pedepsim…

- Muntene, lasă filosofia şi hai. Mâine iar o să mă-njuri când te scol.

- …iar care e şmecher, o să mănânce exact numai trei porţii de piure! Adică, vedeţi tovarăşi, m-am străduit! Simt o mare necesitate de a munci, dar la capacităţile mele nu încape atâta piure. Dac-ar fi nişte bere…

Atunci, în uşă, se auziră două ciocănituri.

- Cine-i? zise Munteanu.

Nu răspundea.

- Poate-i Mela, am zis.

- Nu-i Mela, făcu Munteanu, asta-i nevastă-mea.

Deschise uşa şi, în întunericul coridorului, se auzi un foşnet neclar.

- Ea e, zise cu bucurie Munteanu. Scumpă mică, da’ intră odată că te aşteptam !

M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat. Femeia se opri în prag, era mică de statură, cam cât Munteanu, tăcea. În cenuşa gălbuie a lămpii, faţa ei îmi păru o icoană a Maicii Domnului despărţită de prunc.

- Ai venit, murmură înduioşat Munteanu şi zvâcnind cu dibăcie din umăr, o izbi cu pumnul în dinţi. Ai venit, se miră el, lovind cu genunchiul, iar femeia icni încă o dată, aplecându-se peste pântecele lovit. Apoi de pe coridor se mai auziră nişte bufnituri şi mereu vocea mirată a lui Munteanu: scumpă mică, va’ zic-ai venit!

Scârţâie uşi, răsună voci râsul lui Brănescu nechează înfundat.

-Mă Muntene, se milogeşte nea Vasile de la camera 8, rezolvă-ţi, domne, chestiile astea acasă, pe recameu. Vrem să dormim, ce dracu!

Munteanu se-ntoarce vesel, încuie uşa în urma lui.

-Ai văzut-o? Nevastă-mea. E mişto, ce zici?

-Mde, zic, are ceva. De fapt, la femeie totu-i picioarele. Da’ cu ce a venit?

-Cu ce-ai venit, mă? strigă Munteanu spre uşă. Doar n-ai venit c-un tramvai.

-M-a adus dom’ Brăduţiu cu imeseu’, spuse sughiţând vocea de pe coridor.

-Brăduţiu te-a adus, să te duci la Brăduţiu. Hai, Sandule, să dormim.

Suflă în lampă şi se cuibăreşte lângă mine în pat.

-Muntene, spun, dacă vrei, mă culc la Brănescu. Ăia tot joacî remi, mă culc la el. E păcat...

-Dă-o dracului, cască scârbit Munteanu. Asta-i ca ploşniţa, dac-o laşi în casă, n-o mai scoţi nici cu deteteu.

Bombăne câteva înjurături şi se pune pe sforăit.

Nu mi-e somn. Văd trecând prin faţa pleoapelor pajişti, cai coloraţi apoi nişte ape, mi-aduc aminte că trebuie să mă duc la felceriţă să-mi dea vaselină de bube. mi se tot năzare că o aud în spatele uşii, tremurând şi scâncind.

Afară uruie viscolul, Bărăganul îşi goneşte basculantele pline cu zăpadă prin cer. Mi-e frig. Aud pe coridor nişte şoapte nedesluşite, dar începsă le-ncurc, nu mai ştiu dacă şoaptele alea sunt de afară sau am început să visez. Adorm.

-Nicule... fă-ţi pomană, Nicule... lasămă ’năuntru că mor...

Îl zgâlţâi pe Munteanu.

-Ha? Ce-i!

-Bă-i Muntene, fii şi tu domn. Vrei să-ngheţe la uşă, ce Dumnezeu? I-auzi cum plânge.

-’Mnezeii şi Paştele mă-sii, da ce-s eu, hotel? Ce-şi închipuie ea că-s hotel? Adela!

-Da.

-Dă-i drumul urgent de la uşă, auzi? Gagică-mea e nervoasă, nu poate dormi.

-Nicule, nu mă nenoroci... un’ să mă duc acum? boceşte Adela. Numa’ până mâine, mă... te rog eu frumos...

-Mare bestie, oftează Munteanu. Să-ţi dau drumu’ ca să-mi mangleşti ceasu’, ai?

-Domnişoară, strigă femeia, rugaţi-l să-mi dea drumul. Nu l-am furat în viaţa mea cu nimic. Niculae, aşa să-mi ajute Dumnezeu!

-Nu există Dumnezeu, declară dispreţuitor Munteanu. Ce-i aia ”Dumnezeu“?

Mă scol, orbecăi prin întuneric, pipăi uşa şi îi descui.

-Mulţumesc, clănţăne femeia. Săru’ mâinile, domnişoară bună, dacă nu erai matele muream...

Nu-s domnişoară, zic.

Să te prind că-mi cotrobăi iar, mormăie leneş Munteanu întorcându-se sub pături să-mi facă loc. Te bat de-o suna pita-n tine, cum te prind. Acolo pe scaun să-mi stai.

Adormim din nou, ghemuiţi unul în altul. Din când în când el tresare şi se răsteşte buimac:

-Ia mâna! Te văd, fir-ai să fii! Crezi că dorm?

Spre dimineaţă mă simt înghesuit, sufocat, îi aud răsucindu-se şi şopâcâind. Vocea ei:

-...De ce, mă? E ma ibine să stai tu singur şi eu tot lela, e mai bine, mă? Te-aş spăla, ţi-aş face mîncare, tot, tot. altă dată cum s-a putut?

-S-a putut pentru că s-a putut.

-Vai ş-amar de copilaşu’ ăla, boceşte în şoaptă femeia, ce-a greşit el să n-aibă tată... să umble de la unu’ la altu, tot nemîncat, nespălat...

-Da’ ce-ai vrea? Să te ţin pe fripturi ca p-o doamnă, cum te ţineam? Şi tu să... Mersi, da eu... Măi dragă, hai că mi-e somn.

La cinci şi jumătate mă trezeşte ceasul deşteptător. E neobişnuit de cald înăuntru, iar odaia-i dereticată ca un ou de Paşti. Femeia spală ceva, aplecată peste ligheanul de cositor. Deasupra godinului atârnă la uscat cămaşa noastră de gală din nailon austriac. În somn, mutra asudată a lui Munteanu pare faţa unui omuleţ necăjit şi bun. Îl trezesc. Trebuie să ne grăbim la cantină, astăzi Munteanu e de serviciu. El îşi trage pantalonii peste pijama şi se-njură de mamă ca de obicei. Regretă că nu l-a făcut mă-sa mânz, ca să –l mănânce un lup. Femeia se-nvârte în jurul nostru, doar-doar ne-o intra-n voie cumva.

-Grăbeşte-te, îi spune Munteanu, întârziem.

Ea caută-n ochii lui cu umilinţă de câine gonit.

-Nicule, zice, eu mai bine m-aş duce acum la cooperativă şi, dacă mi-ai da de-un săpun, ţi-aş mai spăla ce mai e de spălat.

-Asta nu se poate, zice el.

-Barem până diseară, Nicule, zău!

-Nu se poate, n-auzi? Uite, tovarăşu’ poate să-ţi spună, c-a fost student: până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti din care urmează cum că soţii au desfăcut hotărârea anterioară căsătoriei, numiţii nu beneficiază de dreptul de a concubina. E ilegal. Este, pedagogule?

-Asta, aşa-i. Codu’ penal e codu’ penal... ce mai!

-Douăzeci de lei pentru drum pot să-ţi dau, spune Munteanu dar de rest nu mai am ce să-ţi fac. Pentru că nu m-ai anunţat. Şi chiar dacă mă anunţai, tot n-aveam. Pedagogule, ai tu cumva?

-Nu, zic, până la chenzină-s liber şi eu.

-Mulţumesc, Nicule, spune femeia, şi cu asta ieşim: noi plecăm către şcoală, iar ea o ia pe potecă înspre canton.

-Frig al naibii, rostesc. Cred că sunt vreo douăzeci de grade, ce zici?

-Ceea ce pot să-ţi spun eu, rosteşte Munteanu adulmecând gerul, este să zicem mersi că nu-s treizeci de grade sau treizeci şi cinci! Cu căcatul ăsta de iarnă şi aşa ar fi prea puţin...

TERASAMENTUL

-Să lansăm un semnal infinitului! urlă Munteanu rostogolindu-se pe grămada de rumeguş.

Sticla de vin îi căzu din mână şi începu să-i curgă pe piept.

-Bughi bughi, zise obosit zugravul. Bughi, bughi, iar celălalt reluă:

-Bughi bughi. Medison trag.

Era ora cinci dimineaţa şi nămeţii începeau să se vadă pe geam.

Era şapte de fapt, dar credeam că e cinci.

-Să lansăm un semnal infinitului, i-am şoptit lui Beroe, mângâindu-l pe spate, iar Beroe era singurul care nu era beat. Dădea numai din coadă şi părea agitat.

Fumul din cămăruţă era acru şi rece, căldura trecuse, simţeam cum, treptat, mi se face rău.

-S-o-ntindem, am zis. Bulbonea, scoală-l.

-Mergem în lizieră? întrebă fleşcăit Fane Omu. Pedagogule, ce zici?

-N-are rost mai departe, am spus. mergem.

-Lansăm! strigă Munteanu. Du-te dracului, Bulbonea, lasă-mă, mă!

Ne-am luat tuspatru pufoaicele şi-am plecat. Primul mergea Munteanu. Tăia pârtia cu cizmele şi se bălăgănea. Se tot întorcea spre noi strigând:

-Balistica! Universalaaa!

Zugravii erau vlăguiţi dar treji. Mergeau în urma lui Munteanu, Cărând canistra cu benzină şi ghemul de sfoară. Omu ridica foarte sus genunchii, călcând ca o pisică cu pantofii lui de antilopă, uzi.

În urma lor veneam eu, cu cutia de conserve. Nu eram mai beat ca Munteanu, dar zugravii erau mai treji decât mine, aşa că eram beat. Pe beroe îl apucase o veselie  tâmpită, cum îi apucă pe căţelandri când cade primul omăt. alerga înainte şi înapoi, înecându-se ân nămeţi; pufnea nervos pe nas, îmi dădea târcoale şi, cu o prefăcută furie, lătra.

Bărăganul se-ntindea albastru până hăt la terasament, unde linia ferată îl suda cu cerul de alpaca. Orice vânt încetase, nu mai era decât răsuflarea albăstruie a zăpezii, fumuri răzleţe de oţel cromat.

-Avanti, dolorosa! strigă Munteanu cu mâinile-cer.

Ciorile din salcâmii lizierei se ridicară şi se rotiră deasupra noastră, negre şi grele ca nişte beemveuri cu ataş.

Eram la terasament.

Munteanu încercă să-l suie, dar, înfundându-se în zăpadă, căzu. Bulbonea lepădă canistra şi, năvălind spre el, începu să-l îngroape-n omăt. Omu zâmbi bleg, apoi se repezi şi el. Alcătuiau o grămadă tăcută, colcăitoare, sub ei se zbătea Munteanu înjurând înfundat. Beroe chelălăia de fericire. Trupul lui suplu se zvârcolea în jurul grămezii de oameni, spulbera zăpada, se amesteca printre ei.

-Beroe, am strigat. Beroe. Beroe! Băiatule!

Beroe se opri. Sub blana lui cafenie, fiecare muşchi tremura.

-Beroe.

Ţâşnind într-un vârtej frenetic de zăpadă, câinele năvăli peste mine, izbindu-şi capul şi labele-n pieptul meu. L-am apucat strâns de urechi şi, privindu-l în lumina ochilor suri, am strigat:

-Mă, băiete, tu ştii unde te ducem noi? Beroe, tu înţelegi?

El se linse pe bot.

Atunci am început să gem şi să-l sărut şi-i spuneam cât suntem noi ăştia de ticăloşi.

-Dacă nu vrei, n-o mai facem, spuse Fane Omu deasupra mea. Doar e câinele tău.

-Nu dau înapoi, Fane. Îmi pare rău de Beroe, da’ înapoi nu dau. Câinele ăsta... Maică-mea nu m-a iubit niciodată cât m-a iubit el. Beroe, spune-le, mă, m-ai iubit?

-Hai s-o lăsăm dracului. Să nu-ţi pară rău când ai să te dezbeţi.

-Nu sunt beat.

-Eşti beat, strigă Munteanu, şi toată lumea la ora asta-i beată. Vreau să lansez un semnal către infinit.

-Trage apa, râse Bulbonea.

- Bă prostule, răspunse trist Munteanu. Ce ştii tu ce-i aia infinit?...

-Beroe, spunea, Beroe, Beroe, şi el se lipea tremurând de mine şi scheuna.

-Am început să facem pe noi, zise Munteanu. Dai înapoi?

-Vom lansa un semnal infinitului! am urlat sărind în picioare şi am alergat în sus, pe terasament.

Mă-nfundam în nămeţi, zăpada se surpa peste mine, cădeam şi mă ridicam, dar nu, nu trebuia să mă opresc. M-am oprit abia pe traverse, de unde se vedea tot Bărăganul, rotund şi scânteietor ca un ceas de argint.

I-am văzut şi pe ei: trei jumătăţi negre de oameni şi un cap retezat de câine pe tipsia aceea de Bobotează nichelată cu Ger.

-Haideţi! Ce dracu’ mai staţi?

Şi din nou Beroe fu primul, ca de obicei.

-Ia canistra, îmi spuse Omu. Eu nu mă bag. Munteanu se apucă să lege sfoara de coada lui Beroe. Eu am umplut cutia de conserve cu benzină. Bulbonea stinse ţigara şi, prevăzător, se îndepărtă. Singurul care n-avea emoţii era Beroe. Simţea că ia parte la un fel de joc şi, chiar dacă nu-l înţelegea, era cu sufletul alături de noi.

-Am legat-o, zise Munteanu. Ce faci cu conserva? Vrei s-o atârni de el?

Îmi tremurau mâinile, dar acum mi-era totuna.

-Nu, am spus, moaie-i tu sfoara-n benzină.

-Bickford, rânji Munteanu, şi-i cam trecuse cheful de râs.

Beroe se smulse dim mâinile lui şi fugi.

-Lua-te-ar dracu, Muntene. Te mişti ca un lemn!

-Mi-au îngheţat mâinile. Beroe!

-Beroe! La picior!

-Dom’ pedagog, las-o baltă, zise iar Omu. Nu vezi că nu mai are nimeni chef?

-Ţi-e milă! Ţi s-a făcut milă? am strigat.

-Da, mi-e milă! E bine? Uite-aşa!

-Cui îi este milă e-un imbecil. Imbecilule! De noi i-a fost milă cuiva?

-Nu i-a fost, strigă Munteanu. Toarnă, pedagogule, toarnă, ’mnezeii lui de infinit!

Am turnat benzina peste Beroe şi-am aruncat conserva-n zăpadă. Capătul sforii era în mâna mea.

-Cheamă-l la tine, i-am strigat lui Munteanu.

-Beroică! Beroe, aici!

Sfoara se-ntinse, Bulbonea scăpără din chibrit. Flacăra apucă firul şi porni să suie, ca o mătase fluturată, pe el.

-Beroe! urlă Munteanu. Start! Infinit!

Brusc, Beroe explodă într-un vălătuc mut de foc, iar în clipa următoare vălătucul se urni în goană de-a lungul liniilor de tren. Dinăuntrul lui se smulgeau urlete groase de om. Se prăbuşi lângă semafor, unde mai arse în tăcere o bucată de timp.

-Păcat, oftă melancolic Munteanu. Să fi fost noapte, era mult mai frumos.

TELEX

Rebarbor lătrau telexurile trebuie să fie gata la termen în termen în onoarea trăiască directorii adjuncţi inginerul-şef alergau înebuniţi pe coridoarele uriaşe – ale combinatului, uriaşe şi încă murdare de var Bucureştiule alo Bucureştiule dă-mi Sagoşlarul m-auzi Bucureştiu’ legătura cu respectaţi termenul de predare

          nu se poate să nu puteţi

ne-a lăsat montajul în pană ce vină avem noi

nu există să nu puteţi voi nu-nţelegeţi e-cinstea

ce Dumnezeu

ALO ALO ALO

justificări? Ce justificări însuşi ministrul adjunct pricepi frate MINISTRUL ziariştiii cinematografia doar ştiţi

Azuga dragă Azuga alo Azuga alo alo

Da două baloturi alo

do-u-ă două baloturi. Împrumut, da, împrumut, vă implor rebarbor rebarbor două Nelule scapă-mă alo Nelu vine ministrul ni s-a telefonat. Am să-ţi mulţumesc până la moarte da, doar pentru inaugurare şi dup-aia vi le restituim

bine omule da’ măcar unul rupe-ţi-l de la gură fă orice să-l trimită Vigu pe celălalt Sagoşlaru¸ alo

Beneficiar? Cum nu-i de acord? Ce-s de capu’ lor? E o sarcină, Dalule, spunele că-i sarcină mă auzi

încercaţi la Bercani trebuie să poată ce dracu’ doar am spus că plătim expediţia.UN BALOT?

Alergau adjuncţii şi inginerul şef iar maiştrii se-njurau cu maiştrii urlau la tehnicieni

fugi de-aici domnule cu sarcina dumitale ştim noi, o mână spală pe alta, da’ daţi-mi în scris

spune-le că nu-s fraieru’ lor, eu nici pentru mine nu stau la puşcărie darmite să

gata, tovule, o omor şi pe mama, dar să-mi dea montajul în scris

Iar la termen la data tipărită în ziar Combinatul trebuia să intre în exploatare trebuia primul val de hârtie velină ”şarja albă“ despre care panglica fi-va tăiată toasturi felicitări strângeri de mână fotografii rebarbor rebarbor şarjă albă

vor scârţâi în cor gazetarii cu stilourile lor

prima şarj-a hârtiei ieşite, maistrul Niţă Munteanu, ne zâmbeşte cald acest bărbat viguros, ce

ne puteţi spune tovarăşe maistru

adjunct

apoi iar alergau inginerii tehnicienii în sus şi trântind şi smulgându-şi părul cu amândouă mâinile prin birourile halele Combinatului rebarbor

Noaptea – comandă specială – soseau sosesc sosiră în gară cei doi baloţi de hârtie-mprumut. Primul sosi mai întâi, iar al doilea ceva mai pe

urmă apoi

fură căraţi şi montaţi pe rulouri la capătul ”liniei“ unde vor scrie ziariştii

pasta lichidă a stufului dunărean ţâşneşte desăvârşindu-şi metamorfoza sonoră în spirala balotului velin de hârtie sau poate

iată fluviul viitoarelor caiete şcolare sau cine mai ştie

cum vor mai scrie şi gazetarii în caz că ministrul adjunct,

care-a fost şi el inginer şi poate mai e şi acum, n-o să facă gafa să observe cum că

în fine baloţii au fost montaţi.

Noapte.

Zi.

Zi mare cu soare şi sărbătoare tovarăşe Gânju ce

ne poţi declara

ce ne puteţi declara tovarăşe operator chimist despre

ce ne puteţi declara

tovarăşi ce

salopete strălucitoare bluze albastre noi sărbătoare cravate muncitoreşti decente neelegante sau cravate inginereşti decente şi elegante cravate şi zâmbete-n cinstea cinste gulere albe răsfrânte scrobite sclipitoare în cinstea redactarea discursului inaugural şi apoi

regizarea inaugurării discursului redactat şi apoi

Nene Radule, deci e clar. Când vine momentul, Baldvin face semn, daţi drumul şi la electrogen, să fiarbă să duduie rebarbor şi noi toţi o să fim emoţionaţi şi o să ne

frământăm

oare cum o ieşi prima noastră hârtie cum şi atunci drr, dăm drumul la sulul de Sagoşlar şi minune mare tovarăşi hârtie tovarăşi tovarăşi cu lacrimi în ochi

HÂRTIE

a mai prima-ntâia hârtie din câte-au fost.

Măi băieţi da şi când om da de dracu’ vai de

prostii Biţule ce ţi-a venit nu conturba entuziasmul

Apoi rebarbor rebarbor şi-a venit într-o limuzină neagră şi fină şi era un tip frumos încă tânăr cu faţa fină şi servietă fină din piele de porc şi servieta i-o duceau ba alţii ba el şi dacă era inteligent apăi era mai inteligent ca noi toţi la un loc pentru că ceea ce trebuia să vadă văzuse vedea

iar ceea ce nu văzuse şi nu trebuia el să vadă nu vedea. Poate d-aia era trist şi-şi fuma îngândurat ţigara fină în colţul buzelor fine uşor arcuite subţiri.

Iar ziariştii erau ca la meciu’ cu Spania claie peste grămadă mai ales unul mi-a plăcut c-avea pantaloni maro şi cămaşă maro mapă maro ochelari maro guşă maro numai ciorapii i-avea albaştri şi bocancii galbeni, bocanci coloniali englezeşti o, şi era un du-te vino de om cu persoană, tovarăşi,

nu se vedea

Badea-ncerca să-i ţină pe ziarişti: nu tovarăşi, vă rog nu se poate, nu vedeţi, accesul e interzis

puseserăm şi tăbliţa neagră cu capul care zâmbea rebarbor

cap de mort interzis protecţia muncii tabu cap de mort nu intraţi în culise culisele-s treaba noastră uite staţi

acolo şi admiraţi simfonia hârtiei acolo vă fierbe oala aici nu

capul de mort interzice nu e bine să-l contrazici capete mari de mort vă apără de accesul la

ceea ce nu

şi zâmbesc.

Tare mortal zâmbesc capetele de mort ce vă interesează totu-i excepţional rebarbor rebarbor termenul a fost respectat în cinstea şi cinstea cinste lor celor care şi ce frumos s-a-ncheiat la sfârşit discursul lui tov ministru

adjunct.

apoi sulul de la Sagloşar şi-a jucat rolul şi fu oprit pentru totdeauna Doamne ce bine-l jucase ar fi trebuit chiar propus pentru primă dar în loc de asta a fost expediat imediat Sagloşarului însoţit de o tonă de mulţumiri.

-Numele dumneavoastră?

E cel mai tinerel dintre ei, bleguţ, şi entuziast se tot înghesuie-n George şi-i vâră ceapa microfonului, i-o-mpinge în bot.

-Hai? strigă George, sudor de-a opta, ce zici? Zbiară mai tare, şefule, nu te-aud!

Iar grupul electrogen duduie, duduie...

-Cum vă cheamă? urlă voios reporterul şi

...duduie duduie...

-Acolo! zbiară George rânjind, acolo, dom’le, da-da!

-Ce acolo?

-Closetul! Nu asta căutai...?

-Nnnuuu. Nu-me-le dumitale! scandează reporterul înflăcărat

-Aaaa... zice George, eu credeam că vrei la closet.

Reporterul râde timid prin larmă şi zgomote, râde jenat, iar George rânjeşte către reporter, ştie George de ce.

Hei gândeşte reporterul ah ce înregistrare-am să fac beţia muncii pe viu entuziasm stindard şi oamenii aceştia ah veseli şi minunaţi

uite-aşa strigă gesticulează şi râd.

Apoi, când ieşim, afară e august înalt şi soare, linştea cade – mantie obosită – peste noi. Iar băieţaşul nu s-a descurajat vrea să facă un articol grozav primul lui

îmi vorbeşte mă ia de talie afectuos îmi zâmbeşte mă-ntreabă de una de alta şi eu îi răspund

ce meserie am

şi el cum te cheamă mă-ntreabă

iar eu îi răspund cu toate că-s obosit şi nu-mi arde de glumă acum

eşti generaţia mea zice ce-ai simţit când a pornit hârtia

cum ce am simţit îi răspund

ei, ce-ai simţit, zice, uite dac-ar fi fost să scrii pe sulul ăla ceva, ce-ai fi scris, primul cuvânt.

râdea el

nu ştiu îi răspund nu-mi prea arde de glumă acum

un cuvânt, hai gândeşte-te primul ce ţi-ar veni în minte, înţelegi? Un cuvânt.

Un cuvânt?

Un cuvânt.

Rebarbor îi răspund. Aş fi scris re-bar-bor.

Rebarbor?

Da, rebarbor.

E-un termen tehnic? Ştii, nu l-am mai întâlnit ...

Tehnic, îi spun.

Şi ce-nseamnă?

Nimic.

Cum nimic!

Aşa bine, nimic.

Nu serios, chiar nimic, nimic?

Da, nimic, nimic, îi răspund.

Iar băiatul se uită la mine îşi ciupeşte bărbia cu mâna, gânditor, aşa. Mergem umăr în umăr, tăcem.

Ştii, spune deodată, mare păcat. Orice-ai zice, voi ăştia d-aici aţi ridicat tot colosul ăsta-n picioare; ditamai combinat. Şi tocmai voi, nu ştiu de ce naiba, sunteţi cei mai lipsiţi de entuziasm. De ce? Nici un pic, nici măcar o picătură... Nu zic tot timpul, da’ măcar odată, o tresărire, uite astăzi, doar e clipa, când... Până şi eu am simţit ceva. Zău, e păcat... De ce?

Reflecţiile dumitale, i-am spus, sunt ca şi cum.

...Şi aici m-am oprit, nu i-am mai spus cum. Nu aştept răspuns. Poate pentru că tocmai trecusem de Ateliere şi acum cerul se deschidea înspre oraş; iar în partea aceea de cer se vedeau macaralele, braţele lor diforme, portocalii. Rumegau, la intervale egale maiestuos, liniştea.

E frumos, mi-a spus.

E frumos.

REBARBOR

Pe coridorul artiştilor, lung şi lugubru ca o ţeavă de pistol, prin mirosul cald şi stătut de fum amestecat cu transpiraţie, trec legănându-se braţ la braţ regizorul Grozea şi Zadov.

-Trebuie să-mi schimb felul de viaţă, bodogăneşte regizorul. Ieri m-a muşcat un câine... azi am căzut pe scări. Unde naiba o să ajung?

-Eu mă-ntreb de ce mai trăim. De ce? Vine o clipă, ...te naşti... trăieşti cât trăieşti, şi deodată mori...

-Mda... Aici n-ai cum s-o-ntorci. Uite, ieri, în faţa Operei, un tânăr d-ăsta în loden, râdea... Poftim! Da’ dacă i-aş fi cârpit una peste bot, ar mai fi râs? Animalu’...

Întinzându-şi gâtul zbârcit şi oprindu-se, Zadov oftează:

-Am rămas singur, Grig... Singur cuc. Era albă... lividă ca o stafie şi sufla... şi agoniza... Singură în faţa morţii! Dida, strig eu Dida! Şi ea nimic.

-Ah, Dumnezeule! strigă Regizorul. Şi parcă ieri trăia... parcă ieri... Şi ce cafele făcea, săraca... Iar tu, spune sincer, tu o apreciai?

-Apreciam pe dracu’! O făceam în tot felul: vacă, satâr, ba chiar o mai şi atingeam.

De undeva de dincolo de pereţi se porneşte larmă, pocnesc câteva focuri de armă, ţâşnesc fluierături...

-Iar îşi fac de cap ăştia! tresare speriat regizorul şi, smulgându-se de lângă Zadov, o ia la fugă pe coridor.

La etajul trei al clădirii teatrului, asemănătoare unui uriaş paralelipiped, la o fereastră pierdută printre zecile de ferestre decupate gălbui în albastrul nopţii, pierdut el însuşi în nepătrunsul beznei şi parcă suspendat între cer şi pământ, suferă în tăcere un om. Este bătrânul actor Zdanov.

Suntem în 16 februarie, ninge tainic peste oraşul întunecat...

Rezemat cu bărbia în pumni, el priveşte amorţit curtea teatrului presărată de-a valma cu busturi de dramaturgi:Shakespeare şi Delavrancea. Bronislav Nuşici şi Euripide, Eschil şi Sofocle, Ibsen li Lope de Vega. Lumina neonului, asemănătoare memoriei veacurilor ce s-au scurs, cade egal peste ei. Unde sunteţi voi ambiţii, speranţe, iubiri? Unde eşti tu, tinereţe, răsunând de salba frumoşilor ani? Sic transit gloria mundi... O grămadă de bolovani...

Şi ninge...

Ninge calm, duios, cum ningea acum două mii de ani sau acum o mie; tot aşa cum va ninge peste alţi două mii ; Zadov oftează, eh! şi suferă, deşi nici un nerv de pe faţa lui nu trădează durerea interioară.

În spatele lui, regizorul şi asistentul de regie Căţoiu joacă table.

-Iată vine-un sol de pace! repetă Căţoiu aruncând zarurile.

-Nu fi porc, zice regizorul. Mai bine spune-mi ce-i cu Katrin? I-adevărat?

-Ştiu eu? În orice caz, e urât.

Lui Zadov îi sare ţandăra:

-E urât? Dar atunci ce zici de următoarea întâmplare: un colonel de zuavi pe care l-am cunoscut în Algeria, în treizeci şi opt, a fost hrănit, domnule, de nevastă-sa – ce zic hrănit? În-do-pat! – vreme de nouă ani numai cu floră bacteriană! A-nebunit până la urmă omu’. Io băga, bestia, în macaroane!

La aceste cuvinte, regizorul sare ca ars şi, lovind indignat cu pumnul în masă, strigă:

-Domnule! Mi-ajunge! Drept cine ne iei?

-Ce? cum adică? Doar nu vrei să spui că...

-Că minţi! Minţi tot timpul ca un birjar! Minţi, domnule!

-Eu... Dragul meu, cum să-ţi spun... N-am de ce să te mint! Mi-a murit acum patru zile nevasta şi... nu mi-e uşor! Nu-i uşor să trăieşti pe lume!

Şi, făcând un pas înapoi, izbucneşte în plâns.

-Nea Zadov! sare speriat Cîţoiu. Ce s-a-ntâmplat, dom’le? Ce e cu dumneata?

-Am glumit, face Zadov zâmbind printre lacrimi.

-Iartă-mă, nene, m-au lăsat nervii, se scuză regizorul. Zău!

Posomorât, Zadov bombăne:

-Jigneşti omul... Jigneştel, şopteşteşte el, dar nu jigni în mine artistul. Eu am fost cineva iar el... era colonel de zuavi! Nu un terchea-berchea!

Şi din nou izbucneşte în plâns.

-În treizeci de ani de teatru, nimeni nu mi-a spus că mint!

-Maestre, se roagă Grozea, zău, din prostie! Nu înţelegi?

-Înţeleg, răspunse Zadov, dând din mână a lehamite. Sigur că înţeleg dar... ce vrei? Homo sum!

v  

Prin fumul albastru al scenei, figuranţii îşi agită braţele goale spre cer. Mohorât şi nemulţumit, regizorul Grozea urmăreşte din culise complicatele operaţiuni. Cum să fie mulţumit? Actorii sunt nişte gâlme, actriţele – ce să mai vorbim?- figuranţi tropăie ca nşte dobitoci. Numai Zadov e-n vervă, se foieşte de colo-colo, împopoţonat într-un cojoc de răzeş şi pândeşte ocazia să intre-nvorbă cu cineva.

ATENŢIUNE, ATENŢIUNE, mormăie vocea adormită a megafoanelor, FIGURANŢII SE PREGĂTESC! SCENA ZECE!

-O, cine vrea pe Ştefăniţă, nepotul răposatului domn al Moldovei? răcneşte în scenă bătrânul Popescu. Cine a zis că sunt bătrân şi bolnav? Pe Ulea l-am măsurat cu privirea... Murise înainte de a-l izbi!

-Mie, ca să zic aşa, mi-a decedat acum patru zile soţia, povesteşte Zadov unui tânăr boier Polonez. Da... Dacă nu aveam teatrul, poate că nu i-aş fi supravieţuit. Nu mi-a mai rămas decât arta, zău. Pentru că... ce mai? E bine când eşti tânăr: da’ mai rău e să fii bătrân.

Deodată figuranţii încep să tălăzuiască şi-l împing pe Zadov spre scenă. Lumina puternică îl face să clipească, apoi, doar la câţiva paşi de el, îl descoperă pe Popescu, trântit indolent într-un tron. Replicile actorilor răzbat ca prin vată, când surde şi joase, când piţigăiate, iar Zadov nu mai pricepe nimic. Patima jocului a pus stăpânire pe el, se simte din nou agil şi puternic cum era-n tinereţe, şi-şi răsuceşte vioi grumazul uscat şi vînos ca un gât de contrabas. Aude din culise şoapta veninoasă a lui Grozea (în clipa aceasta, în numele artei, Zadov l-a iertat):

-Figuranţi! şuiera Grozea. Urmează o scenă istorică! Trebuie să vă agitaţi, să daţi impresia de entuziasm, de participare colectivă, tumult! Agitaţivă! Răsculaţi-vă!Urlaţi! Rebarbor rebarbor...

-Rebarbor rebarbor rebarbor, reluară figuranţii, la început cam nehotărâţi, apoi din ce în ce mai solidari, rebarbor rebarbor rebarbor, umplând sala cu freamătul vocilor pline, melodioase şi tinereşti, rebarbor clocoteau gurile, deschizându-se şi urlând.

-Să-trăiască Ştefăniţă-Vodă!

-REBARBOR! răspunseră figuranţii, transpiraţi şi-mbătaţi de măreţia cuvântului, rebarbor rebarbor, urla ameţit Zadov, plin de forţeşi amploarea grandiosului simţământ.

-Stoop! strigă Grozea. De-ajuns! iar la această comandă gurile se închiseră. Stop!

Şi liniştea căzu ca o ghilotină albastră peste vrăjitul cuvânt.

-Stop.Infect, tovarăşi! infect! Ce-i blegoşenia asta? Ce-i lipsa asta de entuziasm! Sus capul, boieri!!! Tare şi repede, după mine:

REBARBOR! REBARBOR! REBARBOR!