IC XC NI KA

IC XC NI KA

ăncis p. iventr

joi, 21 noiembrie 2013

          Mesajul domnului Paul Goma

          La o aniversare

          Să vorbească alţii despre eroismul răscoalei braşovene. Eu nu pot vorbi decît despre tragismul nerăscoalei nebraşovenilor. Nu pot depune mărturie decît despre singurătatea în care s-au aprins, au pîlpîit cîteva clipe, apoi au agonizat şi s-au stins – în indiferenţa, cînd nu a fost de-a dreptul ostilitate, a întregii comunităţi – toate răzvrătirile individuale sau de grup din spaţiul doar geografic, doar lingvistic numit România. Să vorbească alţii despre ce s-a întîmplat atunci la Braşov. Eu nu pot vorbi decît despre ce nu s-a întîmplat în România lingvistico-geografică. Iar dacă la 20 mai, cînd avea în mîini propria-i soartă, „cetăţeanul” acestui spaţiu geografic nu a ştiut la ce slujeşte un buletin de vot, aceasta dovedeşte că „votantul” era un necuvîntător, un necugetător, şi că, la urma urmei îşi merită soarta. Iar dacă la 13-15 iunie minerii lui Iliescu au crăpat cu topoarele capetele care gîndeau, au sfărîmat cu bîtele gurile care ştiau să vorbească, de ce să ne mirăm? Putem să fim indignaţi, putem fi îndureraţi, putem fi ruşinaţi. Dar miraţi? Doar noi, locuitorii acestui spaţiu geografic – îi mai spune spaţiu carpato-danubian, îi mai spune mioritic am pregătit cu grijă, am zidărit cărămidă cu cărămidă soclul statuii lui Ceauşescu. Doar noi, locuitori acestor plaiuri am plecat capul ca să nu ni-l taie sabia; ne-am zis pietre, peste care apa trece şi am tăcut; şi nu i-am auzit, nu i-am văzut (ca să nu ştie securitatea că i-am auzit-văzut) nici pe minerii din Valea Jiului din 1977, nici pe sindicaliştii din 1979, nici pe braşovenii din 1987. Ce sărbătorim noi azi? Marea victorie de la Braşov? Marea Victorie - de la Braşov are să vină abia după ce privindu-ne în oglindă, vom răspunde fiecare la întrebarea: „Ce am făcut eu pentru mine, pentru copii mei, pentru naţia mea în timpul răscoalei de la Braşov? Dar în timpul constituirii sindicatelor libere? Dar în timpul grevei minerilor din Valea Jiului?” Celor care vor spune „Acum nu-i momentul de autocritică, acum e momentul să ne apucăm de treabă...”, le voi răspunde: Nu te poţi apuca de o treabă, ca aceea a facerii sau ne-facerii unei ţări fără să te speli pe mîini; şi pe obraz; şi pe picioare; fără să-ţi speli gura murdărită de tăcere vinovată, de calomnie, de turnătorie. Oricum, nu se va putea clădi nimic bun, nimic adevărat împreună cu foşti-actuali-viitori-securişti. După cum nu se amestecă focul cu apa, aşa nu se pot amesteca oamenii cu securiştii. Cine a fost securist o zi a devenit, este ne-om. Să nu i se taie capul, să nu fie bătut în cap, numai în cap aşa cum ne-a bătut el pe noi, (noi ne-securiştii) dar să nu ni se ceară să con-lucrăm; nu-i destul că ne-a lucrat vreme de 40 de ani? Din nefericire, comunitatea carpato-dunăreană a fost incapabilă de o revoluţie anticomunistă ca a ungurilor din 1956; de un nucleu alfabetizator precum „Solidaritatea” poloneză; Nici măcar de o mişcare ecologică bulgărească. De aceea, nu avem doar de recuperat, ci de luat de la început totul. Începînd cu începutul.
Să sperăm că acest început va fi la 15 noiembrie 1990.

PAUL GOMA
Noiembrie, Paris


România Liberă, 16.11.90  

joi, 22 august 2013

EPISTOLE PAUL GOMA ION NEGOIŢESCU

Aceste două epistole avînd ca expeditor pe Paul Goma, iar ca destinatar pe Ion Negoiţescu, fac parte dintr-un volum de scrisori şi alte texte pe care scriitorul român aflat (încă) în exil la Paris, urmează să-l publice în BIBLIOTECA REVISTEI FAMILIA. În numerele viitoare urmează să publicăm şi alte scrisori din corespondenţa purtată ani în şir de cei doi scriitori români.



Paris, 22 septembrie 1988

Dragă Nego,

          Cam tîrziu – dar abia acum mi-a trimis Solacolu ambele numere din Supliment (Dialog) – îţi strîng mîna, pentru treaba făcută. E minunată şi deie Domnul să continue (după cum anunţă Directorul...).
          Acesta (I.S.) are de gînd să-mi tipărească Din calidor, într-o fasciculă. În sfîrşit, o să fiu şi eu scriitor de limba română! Dacă scoate mai multe exemplare (10-20), o să fiu mai... tare decît Negoiţescu, cel care, în Clujul anilor 48-49, visa să aibe – în unic exemplar, precum sculpturile – opera-i (fireşte : nemuritoare...)
          Pînă să ajungem la fericitul eveniment – un adevărat debut – rămîn un ... dactilografiat (propriu şi personal). Pornit pe amintiri – din – copilărie, am comis o a II-a parte (care va apare, în toamna lui 89, la Julliard – mi-am schimbat iar editura, fiindcă editorul, Nabokov, s-a mutat, iar cu, căţel, după el...), ba sînt în curs de a termina partea a III-a.
          Este vorba de perioada (mea, sibiană) 1949 - 51 – pe scurt: între 46-48 am făcut Şcoala Normală „Andrei Şaguna”, în 48 m-a prins reforma, am făcut a VII-a (!) la ţară, la Şeica Mare, în toamna lui 49 am revenit la Sibiu, la „Gheorghe Lazăr”, de astă dată.
          Or, amintirile mele spun că, în toamna lui 49, pentru întîia oară ducîndu-mă la cenaclul Astra (unde, în prima parte a programului se produceau tovarăşi muncitori-elevi-funcţionari, cu poeme în-cinstea lui Stalin; în a doua parte se citea proză haiduco-răzmeriţo-bobîlnoasă-autori: Paul Constant , Radu Theodoru, Rarişte – şi alţi „scriitori sibieni”, am avut prilejul (zic şi eu aşa, n-am avut chiar prilej, ci doar ocazia) să văd o doamnă –în legătură cu care am înţeles-dedus următoarele:
1) e ardeleancă, de prin Mărginime;
2) publicase deja două romane – erotice!, soro;
          3) se învîrtise, la Bucureşti, în jurul lui Lovinescu, (care o şi binecuvîntase);
          4) îl cunoştea -intimamente- pe Camil Petrescu (poate şi pe alţi mari, dar numai numele lui l-am auzit şoptit, într-o convorbire cu colonelul de haiduci pe nume Paul Constant);
          5) avea pseudonim, de-acasă altfel o chema, cred că Banu;
           6. în acel moment (octombrie-noiembrie 49) se afla în mare derută (scriitoricească) – din care voia cu-orice-preţ să iasă – drept care se înfiinţase la puchinosul cenaclu de la Sibiu cu o „povestire” despre o spălătoreasă (am dedus asta, trăgînd cu urechea la o discuţie a ei, pe coridor, în pauză, cu Haiducul – care haiduc aproape o înjurase pentru că voia să iasă-reiasă la suprafaţă cu asemenea porcărie); nu a citit, în acea zi „proza” (spălătoristă), însă la şedinţa următoare, în ciuda lui Constant (care făcea pe tetea cenaclului), a citit „neşte fragmente de roman-social” – o adevărată oroare;
          7) după isprava sus-descrisă, doamna în cestiune a dispărut din Sibiu – cel puţin din ochii mei de cenaclist pasiv...
          Am dedus că persoana (nu-mi aduc aminte să i se fi rostit numele, în public – sau n-am reţinut eu ) ar fi (fost) Ioana Postelnicu.
          Fireşte, nu i-am scris negru-pe-alb numele în amintirile mele – şi nici nu o voi face – dar, pentru sufletul meu, aş vrea să aflu de la tine dacă portretul-robot corespunde (cum ar zice Regman). Mă interesează asta, fiindcă în minunata carte Un roman epistolar, există informaţii care contrazic – nu amintirile mele, ci obiectul lor.
          Din corespondenţa ta cu Radu Stanca reiese că adevărata Postelnică, chiar dacă nu mai publică nici ea, şi-o agită frenetic – ba pentru un teatru, al ei, ba pentru o revistă, deasemeni, că, în 23 oct. 48, tu îi comunici lui R.S. că „Ioana se află în inspecţie la teatru (de la Cluj)”. R.S. zice că nu se poate pune temei (pe ea), fiind o (şi o citeză): „luminată” (probabil fără simţ practic); însă cea mai derutantă informaţie (tot din Nego – la 27 oct. 1949); „I.P. se pare că s-a remăritat după ce şi-a căpătuit întîi fata”. Nu intru în intimitatea amănuntelor; nici nu mă rezem pe flerul meu (de atunci) – de aceea încep să mă îndoiesc că persoana mai sus portretizată ar fi putut să fie Postelnica.
          Încă o dată: eu „lucrez” cu amintirile (de la care trecură anii...), tu cu însemnările din prezentul de atunci. Ceea ce aş putea preciza: scena s-a petrecut după septembrie 1949 (fiindcă, înainte, eu nu eram la Sibiu); şi s-a petrecut, totuşi, în 49 – fiindcă în acel an a fost „Marea Aniversare”  (a lui Stalin).
          Ce crezi despre acestea – simplă curiozitate, repet : nu i-am scris numele – numai faptele.
          Tot din curiozitate : ce anume sînt Harteneck, Fingerling? Care anume „locuri” din Sibiu – pe care eu, cu siguranţă, le-am bîntuit, dar fuseseră rebotezate ( precum strada Şaguna, a lui R. Stanca)...?
          Şi încă – dar la asta poţi refuza să răspunzi: cine este acel B., intrigantul care a provocat darea afară a ta de la E.S.P.L.A. că – vorba Ardeleanului – no hi chiar Iel!...
          Cîndva, cînd se va arăta ocazia, mi-ar place să ne punem pe două coloane Sibiul; nu numai sentimental, ci, vai, istoric (vorbesc de operaţie, nu de Sibiu...). Oricum: tu aveai (în corespondenţă) nostalgia Sibiului în care făcuseşi ceva – şi cum! Şi ce! – dar, iată, timpurile nu mai îngăduiau; eu, venit în timp după tine, am trăit cu ciuda, mînia că „generaţia” mea (care ştia din povestire, ce era, ce făcuse, a ta) nu poate nici măcar începe...
          Pînă una-alta, te îmbrăţişez şi-ţi doresc sănătate.
                                                                      Cu drag,
                                                                      Paul



Paris, 5 iulie 1989

Dragă Nego,

          Îţi răspund atît de tîrziu, pentru că pe – aici bate un vînt de nebunie (şi unde-i vîntul, hop şi eu!).
          Aşadar: mai întîi îmi cer iertare pentru reproşul – nemeritat –pe care ţi-l făcusem, în legătură cu absenţa de la colocviul Eminescu. Povestea a fost aşa: Tudoran mi s-a plîns că nici nu pusese bine piciorul pe pămîntul Europei, că un bun amic al lui l-a şi luat la rost – că ce caută el, băiat bun, „cu legionarii”, la un colocviu al unui antisemit. Mi-a mai spus Tudoran că aceeaşi persoană (Shafir, prin telefon, de la München) a zis că „ pe Nego l-a descurajat (de a participa)”. Asta-i. Nu are legătură cu ofensa pe care eu ţi-am... administrat-o (încă o dată, scuze), dar chiar ieri Shafir a fost şi pe l-a mine. Şi el a deschis discuţia despre colocviu – fireşte, n-am ratat ocazia. L-am pus la punct – în general şi în special. În primul rînd, reproşul lui „de căpătîi” la adresa lui Tudoran: de ce se încurcă cu legionarul ... „de la Madrid...” – dar nu-i (mai) ştia numele!; după ce l-am lăsat o vreme, l-am scos din încurcătură: Răuţă. „Aşa, legionarul Răuţă – cel care scrie articole legionare la Cuvîntul Românesc” . I-am explicat, ca la clasa-ntîia: nu cunoaşte numele „acuzatului”, apoi îl acuză... pe nedrept: Răuţă nu scrie la C.R , pentru că ... nu scrie (din lene, desigur) . Apoi i-am adus aminte că eu am fost bun prieten cu legionarul Cuşa – cu care şi Ierunca a fost prieten pînă la moarte. Păstrînd proporţiile, sînt în bune, în corecte relaţii şi cu legionarul Răuţă – ceea ce nu înseamnă că îi împărtăşesc „doctrina” (şi nici el pe a mea – dacă am una...). În al treilea rînd: este (era) vorba de Eminescu, nu de Codreanu – cu ce drept se dă el de ceasul morţii, ca să-i culpabilizeze pe prietenii săi ? Participarea, „alături” de cineva, la o ceva, nu înseamnăză participare de pe aceleaşi poziţii (ar fi şi plicticoasă o asemenea eventualitate). Asta-i poveste cu Shafir.
          Revin la... mioile noastre: de cînd cu „Uniunea”, s-a dus dracului puţina „armonie” dintre scriitorii exilaţi. Pînă acum cîteva zile, scriitorii, în exil, se certau în doi, în trei, pe chestii personale – gagici, bîrfe, presupuneri. De acum cîteva zile, am intrat în rîndul lumii (exilate): ne certăm pe... principii organizatorice, mă rog frumos : Uniune sau ne-Uniune? Contra-uniune sau para – uniune? Cine intră (de drept), cine nu poate (pe drept!) pătrunde în-rîndurile- încă nu s-a ajuns la cearta pe scaune, dar să nu zicem hop, pînă... nu ne-am certat.
          Fireşte, principiul era bun, era de-dorit, era necesar; fireşte, într-o lume normală, am fi discutat cum s-o numim, cum s-o structurăm, pe cine să alegem în fruntea (sau pe capul nostru) şi, desigur, scopul ei, dar nu Uniune de dragul de a ne afla în treabă, de a ne satisface nevoia de a trăi neapărat „organizaţi”.
          A fost cum a fost (nu ştiu cum) şi ce a fost (nu ştiu decît frînturi) – oricum, ceea ce s-a reuşit, s-a reuşit:
          1.Au şi scriitorii români exilaţi un motiv „serios” să se certe, să se excludă (înainte de a se fi... inclus), etc.
          2.Monicii au intrat în – hai să nu zic: panică, dar nelinişte: li s-a părut că totul a fost făcut cu un singur scop: să-i neutralizeze (cel puţin ) pe ei – şi fapta lor de 4 decenii. Monica a văzut (vede, în continuare), un complot şi cîteva zeci de complotişti. Şi eu – pe lîngă Marie France Ionesco şi Alain Paruit – am încercat să „filtrăm” informaţiile sigure; să dăm o interpretare benignă unor malignităţi (astfel resimţite de Monici); să „apărăm”, în faţa lor, persoane care n-ar merita – oricum, să le „despuiem” de intenţia complotativă – şi aici apar, persistă trei nume: Ţepeneag, Breban şi bulă de Nedelcovici, ţapul ispăşitor al... dezumflării (deocamdată) a „Uniunii”.
          Monicii sînt răniţi profund şi, vai, statornic. Secretul în care a „lucrat” Nedelcovici (la, probabil, ordinul ţepeneag)  a produs ravagii – sincer să fiu: nu doar în sufletul sensibilizat al Monicilor. Scrisoarea ta către mine (din 22 iunie a.c. ) a fost limpede şi nu mi-a provocat nici călduri, nici friguri, ca să zic aşa: îmi scriai că se vîntură ideea unei uniuni, ţie ţi-a comunicat-o Ţepeneag, dar ai mai auzit-o şi-n alte părţi – şi mă îndemnai şi pe mine să fac-parte... Însă Monicii au înţeles altceva din mesajele tale –scrise, telefonice; sînt convins, nu e vina ta – dar nici a lor că au... înţeles din ceea ce le vei fi spus (probabil, mai pe larg, ceea ce mi-ai scris şi mie), ei, zic, au „interpretat” informaţiile, prefăcîndu-le în ştiri sigure cu privire la un complot. Biata Monica, în starea de oboseală, epuizare, în care se afla deja, se teme că Uniunea aceea – lua-o-ar dracu!, fiindcă uite ce a dat! – este îndreptată numai împotriva lor.
          În acest stadiu ne aflăm, pe-aici. Marie-France, pe partea ei, Alain pe a lui, încearcă să verifice „informaţiile”, ca să-i liniştim pe Monici, să-i calmăm, să-i reînsănătoşim.
          Din nefericire, dacă Uniunea (încă) nu s-a făcut, s-a desfăcut puţinul care ne mai ţinea la suprafaţă şi alături de şi aşa puţinii prieteni.
          Să sperăm că lucrurile se vor lămuri – dar rănile...
                                                 

                                                                      Cu prietenie, Paul.



  


joi, 16 mai 2013


Ionuț Bălan: Proprietari din toate țările uniți-vă! 
Socialistul pesedist Victor Ponta se dovedește a fi la fel de pedelist ca și socialiștii de dreapta Mark Gitenstein, Traian Băsescu, Monica Macovei și Emil Boc. Și toți calcă demn pe urmele lui Ion Iliescu, cel pentru care proprietatea privată era un moft. Ponta a declarat că va propune revizuirea articolului 44 din Constituție privind dreptul de proprietate, astfel încât să fie eliminată prezumția de obținere legală a averilor, iar exproprierile „strategice” să poată fi făcute mai ușor. Asta după ce s-a pronunțat pentru confiscarea mașinilor acelor șoferi vinovați de abateri rutiere grave. Dacă aceste idei vor fi puse în practică, toți românii se vor transforma de iure în suspecți de serviciu bănuiți de fraude și li se va tolera deținerea și folosirea bunurilor până ce guvernanților le va tuna să toarne o autostradă sau altă „investiție de interes public” pe pământurile lor. Economiștii apreciază unanim că specificarea și protejarea dreptului de proprietate privată sunt condițiile cele mai importante pentru dezvoltarea economică a unei țări. Iar trecerea de la comunism la capitalism e un proces care n-are doar o dimensiune economică, ci și etică. Pasul esențial constă în privatizarea resurselor, și  cea mai simplă metodă, care rezolvă și implicațiile etice, e retrocedarea lor. Vânzarea prin licitație sau negociere directă ridică întrebarea de ce să vândă statul ceva ce nu-i aparține? Dat fiind că respectivele resurse nu sunt ale lui, cum poate avea statul interesul să le ofere altcuiva decât unui grup de interese care să-l sprijine pe viitor?! Esența sistemului capitalist se bazează pe garantarea dreptului de proprietate. Acest lucru reprezintă chiar deosebirea majoră între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare. În țările în curs de dezvoltare, chiar dacă s-au înregistrat perioade cu creșteri economice-record, nu s-a văzut același nivel de bunăstare ca în țările dezvoltate. Aceasta va veni numai atunci când drepturile de proprietate vor deveni baza pe care se conturează politicile economice ale unei țări. În cazul României se observă cum tribunalele sunt pline de proprietari care încearcă să-și redobândească activele naționalizate. Industria românească e construită pe terenuri ale căror drepturi de proprietate se dispută în fața judecătorilor. Și, pentru închiderea acestui cerc vicios, statul român încearcă să-i despăgubească pe cei cărora le-au fost confiscate proprietățile în rate sau cu active purtătoare de risc la Fondul Proprietatea. Asta arată că România nu e gata să creeze capital propriu și de aceea importă. În țările dezvoltate, fiecare bucățică de pământ, fiecare echipament sau clădire are un act de proprietate care e partea vizibilă a unui proces ce conectează aceste active la restul economiei. Pe baza acestor conexiuni afacerile se fac printr-o simplă strângere de mână. E limpede că, până când România nu va acorda proprietății importanța pe care o merită, economia va rămâne decapitalizată și nu-și va putea atinge potențialul maxim.

joi, 21 martie 2013

Paul Goma: copilul, care a aflat că Pămîntul e rotund, zice: “Nu-i nimic. Eu mă întorc în Basarabia pe partea cealaltă a Pămîntului”



Spre Apus noi toţi fugim, fugim, fugim. În locul unde doresc să mă întorc istoria suflă cu vîntul ăla, crivăţul din Răsărit.

Aş fi fost un “adevărat inginer al sufletului omenesc”. Nu un terchea berchea care îşi imaginează că a fi scriitor e altceva decît a fi intelectual.

În ţara lui Caragiale: Constantin Stere

          -După o perioadă teribilă, pauză în care el (Stere, Gh.I.) este autorul unirii Basarabiei cu România – bineînţeles că în faţă era Halippa, Inculeţ – însă Stere era doctrinarul, era cel care făcea naveta, deşi în perioada ceea era “trădătorul”, “bestia”, “germanofilul” ş.a.m.d.. La un moment dat, liberalii l-au scuipat, în sensul de expulzat, expulzat aşa cum expulzezi un sîmbure de cireaşă, comparaţia este destul de dulce.
          Cronologic, basarabenii au fost pe locul doi, cei pe care el i-a tratat drept colegi, dar ei erau de fapt copiii lui. Inculeţ a fost primul care şi-a dat poalele peste cap, a devenit ministru de interne. Însă nu trebuie uitat că Pantelemon Halippa l-a trădat pe Stere.
          În sfîrşit, fiindcă Stere avea prieteni şi-n Ardeal – şi Goga, şi Vaida şi Maniu – a facilitat unirea Partidului Naţional din Ardeal cu Partidul Ţărănist din Muntenia (Mihalache) şi a rezultat cel mai mare partid, care l-a înlocuit pe Liberal – Partidul Naţional Ţărănist. Stere le-a alcătuit doctrina. El nu era un om politic, el era un doctrinar. După ce ei, ţărăniştii, s-au instalat la putere – l-au aruncat şi l-au lăsat într-un mod îngrozitor. De pildă, eu am o mare stimă pentru memoria lui Iuliu Maniu, însă Iuliu Maniu faţă de Stere s-a purtat incorect. Eu zic aşa: din această nefericire s-a născut o mare şansă pentru noi. Stere, expulzat din viaţa politică, trădat şi de basarabenii lui, s-a retras mîhnit, mohorît şi furios împotriva contemporanilor. Şi a început să-şi scrie memoriile. Şi pentru că nu avea răbdare să pună, să scrie el cu mîna lui şi-a luat un stenograf. Şi tot dictînd stenografului, stenograful cu pricina a îndrăznit să-i spună că memoriile lui sînt operă literară. Şi aşa a ieşit “În preajma revoluţiei”. Care este unul din monumentele literaturii române.

Panait Istrati. Avea şi el o ţară


          -Aţi vorbit de trei repere. Să ne oprim puţin în dreptul numelui lui Panait Istrati.

          -Istrati este, ceea ce se numeşte româneşte, anarho-sindicalist. El era de o provenienţă proletară, semiţărănească, din Brăila, un vagabond, a umblat peste tot, autodidact, a citit ceea ce putea să ia de ici, de colea. A umblat prin toată lumea, în sfîrşit a ajuns în Franţa, unde a cunoscut autoritatea, a avut un mare succes literar aici. Or, Istrati ar fi putut să trăiască foarte bine din renta, ca să zic aşa, literatorului de expresie franceză. Ei bine că nu. Pe el îl interesa nenorocirea oamenilor. Şi de aici el a fost absorbit de mişcarea comunistă, care era foarte puternică aici, în Franţa.

          -Am impresia că francezii, în fond, sînt un “popor de stînga”.

          -Francezii sînt “copii revoluţiei franceze”. Cînd spunem “de stînga” de bine e bine să fim puţin pregătiţi ca să manipulăm aceşti termeni – “stînga şi dreapta”. Pentru că “stînga” nu înseamnă neapărat communist. Înseamnă a pleca spre social, spre dreptate socială. Comunismul nu este nici de “stînga” nici de “dreapta”. E o unire dintre extrema stîngă şi extrema dreaptă – în România: legionarii şi securiştii – asta este comunismul.  

Istrati de la prima călătorie a înţeles că există o “potimkiniadă”

          Istrati a fost absorbit de mişcarea aia pentru pace şi invitat ca “tovarăş de drum” împreună cu alţi scriitori francezi, greci în Rusia. Dintre toţi scriitorii care s-au dus în Rusia doar doi şi-au dat seama de adevăr. A fost Istrati în ’27 şi după aceea a fost Andre Gide. Dar Andre Gide a fost descalificat: “Păi, el este pederast, din cauză că el n-a putut să reguleze băieţei la Moscova a scris rău despre Rusia”. Nu, domnule! A avut ochi şi a avut onestitate. Toţi ceilalţi au văzut, au tăcut. Au încasat rublele, s-au ghiftuit cu cafea, au luat blănuri, nu-ştiu-ce… Andre Barbus făcea naveta. Acum s-au publicat nişte documente în care se demonstrează că el era finanţat direct de KGB.
          Istrati s-a dus, a văzut, l-a întîlnit pe un prieten de-al său, Victor Serj. Iar la Astrahan l-a întîlnit pe prietenul său şi, într-un fel, pe părintele său spiritual Cristian Rakovski, care e bulgar, s-a refugiat în România, acolo a devenit bolşevic. A încercat să facă o revoluţie în timpul primului război mondial la Iaşi. Şi după aceea a devenit unul dintre cei mai feroci duşmani ai României pe chestia Basarabiei. El voia ca Basarabia să vină la Uniunea Sovietică. După ce şi-a făcut treburile – Rakovski a fost ambassador, aici, la Paris, şi aici şi-a întins el antenele şi a făcut mult rău – ei bine, Stalin deocamdată l-a deportat la Astrahan. Şi acolo l-a întîlnit Istrati. Şi Rakovski n-a vrut să-i spună absolut nimic din ceea ce s-a întîmplat. Doar a tremurat. Eu sînt, în general, un om milos. Dar faţă de unul ca Rakovski, o spun, nu am nici o milă. A avut soarta pe care o merita. A avut grele păcate şi dacă i s-a întîmplat şi lui pe lîngă zecile de milioane de nefericiţi, de nevinovaţi, să-i fie de bine. Să-i fie sănătos . Pentru că Istrati de la prima călătorie a înţeles că există o “potimkiniadă”, pe ei îi poartă pe ici pe colo, dar oamenii sînt într-o sărăcie îngrozitoare şi într-o teroare teribilă. Asta îl întreba pe Rakovski. Rakovski tremura, dar nu spunea nimic. Ca bolşevicul, el nu se predă. S-a întors în Franţa şi a scris, a scris. Atenţie, că aicea, după aproape 70 de ani, s-a aflat adevărul. Sub semnătura lui a apărut “Spovedania unui învins”, cartea de demascare, semnată Panait Istrati. Povestea este că abia acum, vreo şapte ani eu l-am cunoscut pe Boris Suvarin, comunistul devenit antistalinist şi prietenul lui Istrati. Cartea, de fapt, mărturiile au fost scrise de Suvarin şi de Victor Serj. Iar Istrati le-a semnat. Ceea ce zic eu e mult mai mult decît ceea dacă ar fi scris-o el însuşi. Pentru că şi-a asumat textele altora. După ce a apărut cartea care a făcut un mare scandal pe atunci, pe de-o parte şi pe de-alta, comuniştii s-au hotărît să-l lichideze. Şi l-au şi lichidat la ordinal Moscovei  prin Barbus, care a lansat aici în Franţa, o campanie de presă în care era tratat ca “haiduc al jandarmilor”. Şi atenţie: Barbus a făcut ceea ce trebuia să facă o lepră ca el. Avea ordin de la Moscova, Moscova i-a dat banii, a făcut, ceilalţi au lătrat la el, l-au distrus. Panait Istrati era foarte bolnav de piept. Şi, simţindu-şi sfîrşitul, a zis să se întoarcă să moară la el în ţară. Avea şi el o ţară. În ’35. Ce scria presa din România? (Panait Istrati era o celebritate, şi-a făcut drum în Franţa). Se întoarce în ţară. Nichifor Crainic, pe cinci coloane, “Se întoarce Panait Istrati” (cam aşa ceva) şi continua: “Şi dacă l-am bate”. “Şi dacă l-am bate”. Şi asta nu scria oricine. Nichifor Crainic! Poetul ortodox! Şi atunci ne mai mirăm noi astăzi că se întîmplă ceea ce se întîmplă… chestiile astea la televiziunea română, prin ziare, Vadim Tudor cu Păunescu, lătrătorismele astea …cu Sălcudeanu, cînd bătrînul şi sfîntul Nichifor Crainic, martirul de puşcărie zicea în 1935 – este adevărat că el nu împărtăşea ideile lui Panait Istrati, într-o democraţie asta este caracteristica, chiar dacă nu ai aceleaşi păreri, discuţi cu el, îl combaţi cu argumente şi nu cu “Şi dacă l-am bate”. Ăsta a fost Panait Istrati. A fost bine primit.

Totdeauna Eugen Ionescu

Cine nu şi-a mînat barca, de pildă, e Mircea Eliade.

Ionescu este la inima mea de totdeauna. Pentru că este un nihilist. Nihilişti le spuneau românii anarhiştilor ruşi. Lui Kropotkin, lui Bakunin. Bineînţeles, Caragiale le spunea “nifilişti”. Ionescu a debutat cu volumul “Nu”. Ce este asta? Este o declaraţie de război instituţiilor şi culturii româneşti din anul 1935, an în care se întorcea Istrati şi anul în care m-am născut eu. “Nu”, cunoaşteţi volumul. Ce era asta? Era o insultă, cum a fost luată de pildă povestea cu obiecţiile la marea poezie a marelui poet Grigore Vieru? Era o chestie absolut necesară, o exprimare ireverenţioasă, este adevărat, însă în cadrul civilizat al unui spirit tînăr. Că Ionescu în 1935 era tînăr şi aşa a rămas şi dincolo de moarte. Asta este semnul tinereţii. Curiozitatea şi nerespectarea unor tabuuri. Se spunea că ăsta e un mare scriitor şi Ionescu spunea: “Mie nu-mi place. Am dreptul să nu-mi placă”. S-a întîmplat după aceea că el şi-a fracturat cariera de scriitor. Ce carieră de scriitor ar fi avut el!... Şi el, şi-a făcut viaţa cu mîinile lui. Adică nu este nimic întîmplător. Sigur că al doilea război mondial a mişcat puţin evenimentele, le-a dat un bici. Însă el pe bărcuţa lui şi-a văzut de drum. El şi-a mînat barca. Cine nu şi-a mînat barca, de pildă, e Mircea Eliade. Mircea Eliade a fost supus vremurilor, evenimentelor, le-a suportat ca şi Cioran. Ionescu nu. El era anarhist, avangardist, bineînţeles, era un negator. Şi chiar din punct de vedere politic el era un om de stînga, fără ca să fie communist. Pe cînd prietenii lui erau şi au rămas o viaţă întreagă de dreapta. Şi Ionescu nu-i înţelegea, pe Cioran şi Eliade, cum puteţi voi, oameni cu cap, să fiţi fascinaţi de-un dobitoc precum Codreanu, de-o pildă. Cum? Cum? Cum? Sau cum poate să te fascineze pe tine Cioran Hitler?  Fiindcă Cioran a scris articole multe şi lungi despre Hitler. Sau Eliade a făcut elogii lui Salazar. A scris o lucrare întreagă despre Salazar. Ionescu nu putea să facă aşa ceva. El nu a scris nici pentru rege, nici pentru secretarul general, nici pentru Codreanu, nici pentru Hitler. El dacă şi-a făcut un monument, şi-a făcut un monument din îndoială şi din nesiguranţă. Conversaţia lui se ducea cu Dumnezeu. Şi totdeauna era făcută – nu ca la Arghezi, la Arghezi era făţarnică şi uleioasă de popă ortodox care iese pe poarta mînăstirii şi reglează alte chestii – era în faţa unui Dumnezeu care nu este neapărat Dumnezeul creştin, ci, mai degrabă, Dumnezeul de la început al evreilor, un Dumnezeu rău, un Dumnezeu nemilos, Yahve. Mai degrabă faţă de el. Şi Ionescu se simţea nu vinovat, dar neînstare să spună: “Da, mi-am trăit viaţa bine”. Şi asta a fost tot timpul. Cu intervale. “Am făcut bine. Cred că n-am făcut bine”. Deşi noi ziceam că a făcut foarte bine. Acum… viaţa lui în ultimele trei decenii pe care le cunoaştem mai bine. A devenit după mai mulţi ani de zile un dramaturg cunoscut în Franţa. Dar Ionescu de la început a fost sensibil totdeauna la ce se întîmpla cu cei care sufereau: fie ei ruşi, fie ei vietnamezi, fie ei cambogieni, fie ei români, fie ce-o fi fost, Ionescu l-a apărat pe Soljeniţîn. Nu numai că l-a apărat, dar a avut, a dus o polemică, ca să zic homerică cu Furtzeva. Nu ştiţi cine e ea?

          -Fostul ministru al culturii…

          -Da, era ministrul culturii. A fost un serial în “Le Monde”, a fost o chestie extraordinară. În care, bineînţeles, Ionescu vorbea despre obiectul apărării sale – Soljeniţîn – dar el lărgea chestia la nivel luat în general, la regimul vostru de reprimare, criminal ş.a.m.d.

          -Dumneavoastră sînteţi numit “un Soljeniţîn al românilor”.

          -Unii au spus, nemţii au început să spună, românii, însă, nu prea spun chestia asta… În sfîrşit, Ionescu a fost alături de cei care aici, în Franţa… comunismul ca ideologie aici a murit. Prin cine? Prin cei de extrema stîngă, “noii filozofi” – Glucksman, Bernard-Henri Levy, unii fuseseră comunişti, în comsomol, cum se spunea tineretului communist, a fost şi Chirac – însă ei criticau din interior. Un comunist a prefaţat “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, a fost aici. Şi cum “noii filozofi” care erau troţkişti, erau maoişti, erau albanişti, tot felul de extremisme, dar erau marxişti. Ăştia s-au întors pe cealaltă parte şi ca nişte oameni răzvrătiţi, înşelaţi, au scris cărţi. Ionescu a fost printre ei. A fost lîngă ei, i-a susţinut. Lor li s-a asociat şi un bătrîn filozof – bătrîn filozof?! Da, a fost un bătrîn filozof! – care a fost ţinut în umbră din 40, deşi valoarea lui era extraordinară, din cauză că se făcea balanţa cu Sartre (Sartre care cocheta şi cu Rusia – deşi Rusia din cînd în cînd îl mai înjura, îl făcea “cadavru”, dar nu-i nimic, el mergea înainte) – era Renault Aron. Cum se spune, Renault Aron a avut un singur cusur: nu s-a înşelat niciodată. Şi oamenilor nu le plac asemenea oameni. Nu le plac oamenii care nu se înşeală, care au dreptate. “Ia! Lasă-mă în pace, prea ai dreptate tot timpul!” Ei bine Renault Aron din 1936 a scris negru pe alb care este adevărata natură a comunismului. Şi a fost tratat de imbecil. Dar locomotiva a fost Soljeniţîn, evenimentul Soljeniţîn. A fost nevoie de cineva care să provoace acolo un scandal, un scandal în sensul bun al cuvîntului, pentru ca de aicea să fie ajutat, să fie amplificat. Ionescu a fost totdeauna cu ei, lîngă ei.
          Ei, acum vorbim de România: Ionescu m-a susţinut de la primele mele semne de nesupunere. Iar în 1977, cînd am încercat să facem mişcarea, Ionescu a fost de la bun început, a dat nişte interviuri feroce. Îmi aduc aminte de unul, în care Ionescu i se adresa lui Ceauşescu, şi-i spunea că “dacă vii în Franţa, te găzduiesc eu”. Totdeauna a fost cu noi, căci noi am fost mai mulţi atunci, după aceea a fost cu minerii, cu sindicatul, cu Comitetul pentru Credincioşi, cu mişcările din Braşov. Totdeauna, ceea ce nu se întîmpla cu ceilalţi.  

          -Ionescu urmărea chiar atît de atent evenimentele care se petreceau în România?

          Sigur că le urmărea. Dar nu e vorba de a urmări, ci de a vrea să te intereseze. Căci el nu putea să citească tot ce venea din România, nu putea să urmărească chiar tot ce se întîmpla acolo. Însă avea prieteni care îl frecventau şi-i spuneau uite aşa şi aşa se întîmplă. Urechea lui selecta. Şi el - ce făcea – mergea la bine şi la rău. Pe cînd ceilalţi ziceau: “Nu, e scandal, nu mă bag, nu, lasă-mă, nu, că am o verişoară, că am o nepoată”.

          -Spre deosebire de ceilalţi, Ionescu era pe atunci o celebritate, el îşi putea permite aşa ceva…

          -El profita de faptul că era cunoscut ca de ceea ce zicea el să aibă greutate. Dar nu făcea acest lucru doar pentru că-şi permitea. Pentru că-şi permiteau şi alţii. Şi alţii aveau viaţă asigurată. Trăiau chiar mai bine decît Ionescu şi n-o făceau.

          Soljeniţîn pe undeva e basarabean

          -Deoarece am pomenit numele lui Soljeniţîn. El se reîntoarce acum în Rusia, traversînd întreaga Siberie…

          -Şi bine a făcut. Vreau să fac o paranteză. Soljeniţîn pe undeva e basarabean. De ce? Pentru că eu în cărţile astea de aici “Din calidor” şi-nu-ştiu-ce, vorbind de Basarabia, de locul unde doresc să mă întorc, însă istoria care suflă ca vîntul ăla, crivăţul din Răsărit. Spre Apus noi toţi fugim, fugim, fugim… şi, deci, copilul care a aflat că pămîntul e rotund zice: “Nu-i nimic. Eu o să mă întorc în Basarabia de partea cealaltă a Pămîntului”. Deci, Soljeniţîn, ca şi cum ar fi basarabean, s-a întors pe la Vladivostok. El s-a reîntors prin celălalt început al Rusiei, acolo pe unde începea Gulagul. Eu am fost împotriva celor care mîrîiau pe aici prin Occident – “A-a! Soljeniţîn! s-a întors ca să fie prieten cu Jirinovschi, pentru că el deja era ortodoxist, pentru că el deja era naţionalist” – eu am anticipat următoarea întrebare, dar zic acuma: eu am încredere în Soljeniţîn. Chiar dacă a participat aici la o manifestaţie împotriva Revoluţiei Franceze. Dar este dreptul lui să participle la o asemenea manifestaţie, este opinia lui faţă de toate revoluţiile.Bolşevicii s-au inspirat din Revoluţia Franceză, din partea proastă a Revoluţiei Franceze. Nu o să nege nimeni că Revoluţia Franceză a avut o parte chiar criminală.

          “Un inginer ratat al sufletului omenesc”

          -În România am fost prost, fiindcă trebuia să rămîn în România, să fi plătit cotizaţii, să fi mers la şedinţe şi aş fi avut apartament de la Uniune, împrumuturi, mi-aş fi publicat cărţile, n-aş fi aşteptat să debutez la 55 de ani. Eu în ’90 am debutat, de fapt. Aş fi fost un “adevărat inginer al sufletului omenesc”. Nu un terchea berchea care îşi imaginează că a fi scriitor e altceva decît a fi intellectual, ci comparabil doar cu preotul. Aşa mi-am închipuit eu, pentru că aşa şi-a închipuit şi Stere, şi Istrati. Să faci pentru popor orice, riscînd totul.


                    Interviu realizat de
                    Gheorghe Ierizanu
          Paris, 11 iunie 1994