IC XC NI KA

IC XC NI KA

ăncis p. iventr

marți, 24 ianuarie 2012

PAUL GOMA: “Dacă viaţa mi-a fost... un roman, romanul mi-a fost viaţa”

Familia august 1991

PAUL GOMA: “Dacă viaţa mi-a fost... un roman, romanul mi-a fost viaţa”

Cele mai mari pagube în noi, în România, sînt produse de securitatea din noi, din fiecare

    Pentru Socrate, curajul este una din cele patru virtuţi cardinale. Poate fi considerat doar curajos gestul unui om de a înfrunta Securitatea?

    Nu „doar” – ci: deloc.
    Ce înseamnă: a înfrunta: a-i face faţă – cu fruntea sus (nu ca semn de mîndrie, ci ca poziţie verticală)? A rezista unei agresiuni caracterizate şi nu doar în sensul românesc: a îndura, a suporta – ci de a „răspunde” măcar cu un... strigăt de durere de mînie.
    Or această „atitudine” este perfect normală; o au, firesc, normal, toţi oamenii – de ce la noi, în spaţiul carpato-dunărean ar fi considerată a-normală? ne-normală? socotită act de curaj nemaipomenit?
    A înfrunta Securitatea a fost, este un normal reflex de apărare; şi care se manifestă – normal – cînd e normal... – în cel mai rău caz, prin... tresărire sub lovitură.
    Securitatea... O cunosc de la înfiinţarea ei – fiindcă şi-a inaugurat activitatea cu arestarea şi a părinţilor mei (vezi Arta refugii), în ianuarie 1949. Aş putea spune (chiar pot!) că o ştiu, deşi eram un copil – da, dar basarabean, refugiat-în-plus... – de pe cînd o chema Siguranţă – să nu ne imaginăm că poliţia dintr-un regim ne-comunist este un fel de doică: tata o cunoştea direct de pe cînd era... „prizonier sovietic la români” (vezi Din calidor), eu şi de atunci, prin tata, şi din mai 1948, prin elevii-mari şi teologii arestaţi şi de lîngă mine...
    Fireşte că este (Securitatea) terifiantă. Implacabilă. Atotputernică.
    Dar nu atît de (terifiantă-implacabilă-puternică) precum este, în realitate... Noi, victimele o facem să fie, întîi atotştiutoare: „Ei ştiu tot, ascultă prin telefon, prin microfoane montate pînă şi în closet, ne află, nu doar cuvintele rostite, dar şi gîndurile... negîndite...” Ne asigurăm apoi (am zis bine: ne asigurăm) că Securitatea e atotputernică – „Uite, pe vecinul cutare l-a nenorocit cu întreaga familie (pentru că n-a vrut să...” – deşi există mult mai mulţi români care n-au-vrut-să, în ciuda a ceea ce ne-ar place să credem), - „În schimb, pe vărul cutare, l-au răsplătit: uite, călătoreşte, i-au dat o slujbă mult mai...” – deşi există mult mai puţini români care au-colaborat-activ, în ciuda a ceea ce am vrea noi să credem... Odată ce ne-am pregătit sufleteşte pentru înmormântare, fireşte, nu ne mai rămîne decît să chiar murim – ca să aibă ceilalţi ce să îngroape!
    În patruzeci de ani, am avut timp şi mijloace să văd, să aflu, să judec, să constat: Securitatea atotştiutoare, atotputernică – se află în noi victime; în noi, cei laşi, abandonînd lupta (reflexul de apărare) înainte chiar de a fi fost agresaţi. Bineînţeles că Securitatea este terifiantă – dar cel puţin jumătate din caracterul ei i-l atribuim noi – ca alibi al inacţiunii noastre (de apărare).
    Ceea ce este adevărat : Securitatea este puternică, eficace, prin... şantaj. Unii spun că luarea-de-ostateci este o obişnuinţă asiată – în măsura în care Hitler-Himler erau asiaţi, în aceeaşi măsură şi Gestapoul lor se folosea de această murdară metodă...
    Murdară, inumană: Lenin şi cu Dzerjinski aşa au conceput-o: împotriva omului; Stalin a perfecţionat-o, Gheorghiu-Dej a moştenit-o. Degeaba se străduiesc, azi, securiştii, vetriştii să ne explice nouă – adevărul lor, securist, potrivit căruia, de la venirea lui Ceauşescu, a început o „nouă eră – era Securităţii... naţionale”; şi degeaba încearcă „veteranii” comunişti să secţioneze istoria – şi a nefericitei noastre ţări şi a nenorocitei „instituţii” care ne-a terorizat patru decenii, ne-a schilodit trupurile şi sufletele: -în sensul că... Securitate ar însemna doar Securitatea ceauşistă (diversiune criminală, în capcana căreia cade şi România literară, în chapeau-ul de prezentare a „Scrisorii deschise” a lui Voican către mine, din ultimele numere pe 1990; semnat: R.L. – N. Manolescu , chiar dacă nu este autor al textului, este responsabil moral); ceea ce ar însemna că, între 1948 şi 1965 Securitatea Poporului s-a ocupat exclusiv cu ajutarea babelor la traversarea străzilor...
    Dar, repet convingerea mea intimă, rezemată pe, totuşi, experienţă: cele mai mari pagube în noi, în România, sînt produse de Securitatea din noi, din fiecare; de „prudenţa” vinovată, de frica exagerată de noi – adeseori inventată, jucînd rol de ... pre-alibi.
    Desigur, Securitatea, ca orice instituţie teroristă, inumană loveşte în punctele vulnerabile ale omului: onoare, demnitate, familie, religie, patriotism... Piteştiul nu a fost decît „laboratorul”, acolo s-a concentrat în spaţiu şi în timp programul de distrugere a omului – numit de călăi: reeducare .
În Piteştiul-general, cel extins la întreaga populaţie a ţării, pîrghia cea mai eficace în zdrobirea rezistenţei omului: familia.
În România, un individ normal constituit ar fi putut rezista torturilor fizice şi morale din partea Securităţii – dacă Securitatea nu l-ar fi şantajat cu familia. Poţi să fii tu, nu din piatră, ci din oţel: cînd securiştii îţi iau la bătaie, sub ochii tăi, copilul, cînd simulează violul soţiei – semnezi orice, „recunoşti cinstit” orice.
În România, pentru ca un individ normal constituit să rămînă, în continuare, un individ normal constituit (ceea ce, la Români se arată ca o excepţie), fie renunţă el la legăturile de familie (în termeni cruzi: îşi părăseşte familia – care l-ar putea şantaja, fiind la rîndu-i şantajată de Securitate) – fie are şansa de excepţie (sîc!) de a avea o familie... normală (ar trebui să spun: excepţional de normală).
Cazul meu: nefericirea de a fi străin-în-ţara-mea, ca Basarabean refugiat în Ardeal, a avut o compensaţie: familia noastră redusă la cea mai simplă expresie: mama, tata, copilul, a rămas pînă la urmă (adică pînă la moartea tatei, apoi a mamei), o unitate. În familia noastră – compusă din... puşcăriaşi, tata fusese şi în Siberia – nimeni nu-i reproşa celuilalt „necazurile pricinuite” (de o arestare, de pildă), nici măcar „inima frîntă de durere” (în urma unei „absenţe” în puşcărie); nimeni dintre noi – încă o dată: eram doar trei persoane! – nu l-a acuzat pe celălalt că „i-a stricat viaţa”, nimeni n-a cerut celuilalt „să înceteze cu prostiile”...
Iată de ce – pe lîngă alte motive... îi gîndesc atît de frumos pe părinţii mei; nu doar îi cinstesc (pe mama şi pe tata) ci, într-un fel, îi... sfiinţesc (în sensul că îi consider sfinţi)... Mai vîrtos atunci cînd mă gîndesc la cazuri concrete, cunoscuţi, prieteni de-ai mei, oameni cu imense resurse intelectuale, morale, mult mai dotaţi decît mine, dar, literalmente laminaţi, striviţi de familie.
Exemplul cel mai cunoscut: Gheorghe Ursu. Neîndoielnic: omul a fost ucis în bătaie, în cursul „anchetei” din Calea Rahovei; - intenţia şi săvîrşirea crimei cad integral în responsabilitatea Securităţii – dar cu complicitatea familiei: interese, la urma urmei meschine, combinate cu o de neînţeles „prudenţă” (familia a ţinut să nu se ştie că tatăl şi soţul este abuziv convocat la Securitate) au dus la ceea ce au dus. Ei, da: uneori părintele îşi dă viaţa pentru copilul său. Numai că, în cazul Ursu, nu el, tatăl şi-a dat-o – i s-a luat; cu, încă o dată: complicitatea familiei.
Eu am avut... noroc, în nenorocul general: cînd familia mea de sînge (tata, mama) a dispărut, am avut parte de o altă familie – adoptivă , dar... cum nu mai prea există în ziua de azi, în România:
Desigur, în primul rînd, Ana, soţia mea. Apoi tatăl ei; mătuşa ei...
Mi-a fost dat să aud „explicaţii” astfel... adaptate:
Cînd trăiau mama şi tata – despre mine:
„Păi, sigur, el îşi permite să facă ce-l taie capul – cu o familie ca a lui, de basarabeni refugiaţi: n-au casă, n-au masă, n-au neamuri, n-au obligaţii faţă de pămîntul ăsta, n-au nimic de pierdut – dar noi? Noi nu ne permitem!”
După ce m-am căsătorit şi am intrat în familia soţiei:
„Păi, sigur, el îşi permite să facă ce-l taie capul – cu un socru şi ovrei şi comunist de dinainte; cu o «soacră» şi ea comunistă şi chiar securistă – cum să nu-i dea mîna «ginericăi» să-şi facă de cap?, ei n-au nimic de pierdut, nu-s de pe la noi, şi el şi neamurile nevesti-si sînt alogeni, n-au nici o obligaţie faţă de acest pămînt – dar noi? Noi nu ne permitem!”
Ei, da: eu mi-am... permis. Fiindcă am fost un om norocos: cu familiile-familia. Cu soţia. Desigur, nu se poate spune că, fără Ana, nimica n-aş fi fost – dar că mi-ar fi fost foarte-foarte greu, dacă n-ar fi fost ea lîngă mine, din vara anului 1966 (iată: un sfert de veac) – asta e sigur.
Aşadar, „curajul” individual nu slujeşte la mare lucru, dacă alături, nu se află alt curaj-încurajare: al mamei, al tatei, al soţiei, al socrului, al soacrei – al familiei care nu te trage în jos, ci, la urma urmei, te poartă pe umeri.

Constatăm oboseala, neliniştea şi disperarea, pe care o cunosc românii, constatînd că numai la noi comuniştii, securiştii, fripturiştii se menţin la putere

Nu puţine sînt paginile prin care puneţi în criză ceea ce se cheamă mentalitatea poporului român, persiflînd imaginea edulcorată şi evident falsă a unui popor sufocat de calităţi – iubirea lui nesfîrşită de libertate, de independenţă, de suveranitate (etc.), isteţimea şi moralitatea fără pată. În fapt, comunismul a afectat fibra fiinţei lui. Cît de grav e atins „depozitul etic” al românilor? Cît va dura convalescenţa?

 Am persiflat, am luat peste picior, am de-a dreptul batjocorit acest complex de inferioritate manifestat printr-un complex de superioritate: anume „mîndria superiorităţii neamului românesc asupra celor din jur” – însă am făcut-o... la oglindă: pentru că mă simt implicat – deci vinovat; şi eu, ca individ (e drept: numai în adolescenţă – dar aceea-i ultima felie de viaţă curată, nu?) am consimţit, am crezut în „superioritatea” noastră, a Românilor (nu cumva şi din pricină că mie, ca basarabean refugiat, deci „vinitură”, chiar dacă nu de-atîtea ori mi se spusese...?); am fost sigur de originea noastră pur-daco-romană, de vitejia cu care strămoşii noştri totdeauna îi bătuseră pe Turci, Tătari, Unguri, Leşi, Cazaci, Bulgari, Ruşi – cu Sovieticii ... era ceva mai încurcată: fiindcă în acel moment eram ocupaţi de cel pe care-l bătusem; crezusem şi eu că niciodată nu cotropisem noi, „omenoşii” (nu Ceauşescu a inventat omenia-la-Român) pământul altora – etc. etc... La oglindă, persiflarea, şi pentru că părinţii mei au fost învăţători şi încă din generaţia „Apostolilor” lui Iorga şi ai lui Spiru Haret – iar „iubirea de moşie” o predaseră, nu numai la clasă, ci şi în recreaţii, pe uliţă, la crîşmă, la biserică...
Destul de tîrziu am înţeles că acele „date istorice” erau, în fapt, ne-adevărate (din punct de vedere al unei Istorii, eventual a... Europei, dacă nu a regiunii carpato-balcanice). E greu să spun, acum, de unde, cum, în ce împrejurare – mi-am dat seama (nu neapărat de contrariul, ci de... „ajustarea” acestui adevăr): nu aveam cărţi, în perioada de formaţie a mea se epurau cărţi şi scriitori, se interziceau cărţi, se ardeau cărţi, se arestau scriitori ; şi, paradoxal: atunci (1949-1952), cărţi interzise citeam (la colegi, pe foarte ascuns)  - dar ce anume: de-o pildă „Mustul care fierbe” de Goga; de pildă, „Articole politice” de Eminescu – fireşte, texte pentru care, dacă nu erai băgat la puşcărie, cu certitudine provocau eliminarea din şcoală, cu o tinichea de coadă dintre cele mai zdroncănitoare... Ei bine: nu din textele politice ale unor (mari) scriitori români am înţeles că adevărul nu-i acela: nici acesta (interzis de comunişti dar nu fiindcă ar fi fost... neadevărat, ci pentru că era – la Eminescu: antirus; la Goga: antimaghiar – deci la amîndoi „naţionalism şovin”). Sigur că, pentru mine, citirea pe ascuns, de cărţi interzise – şi nu oarecari, ci dintre cele mai... foarte interzise – îmi procura mari-plăceri, ca să spunem aşa, plăceri supreme, vecine cu extazul... Însă – fără să le reproşez, nici în clipa de faţă, ceva Doamne-fereşte – şi Eminescu şi Goga mai degrabă mă îmbrobodeau, decît mă ajutau să văd clar (trebuie să spun imediat: atunci, ca elev de liceu, nici nu eram în căutarea... clarităţii).
Probabil (aproape sigur) că sămînţa îndoielii în „glorioasa” şi „generoasa” şi „omenoasa” istorie-a-Românilor mi-a fost strecurată (ca să folosesc un termen vetristo-săptămînist), paradoxal: nu de cărţi-de-istorie – ci de cărţi-de-literatură: traduceri în româneşte (ori în franţuzeşte ) ale unor romane ruseşti-sovietice (o iau, pe hartă, de la dreapta-sus, adică de la nord est), poloneze, ceheşti, ungureşti, sîrbeşti, bulgăreşti... Atîta cît era, informaţia istorică (desigur şi aceea era local-patriotică şi anti-vecină!) s-a depus, în straturi succesive, dar nu şi-a dat... arama pe faţă atunci – abia într-un moment de criză, pe care l-am cunoscut în închisoare.  Acolo, deşi „bibliografia” ne era exclusiv... orală (deci, neverificabilă), am primit întîiele lecţii, nu de antiromânism, ci de... românism tolerant cu ne-românii şi nu tolerant-fără-condiţii cu Românii: oameni politici, diplomaţi, profesori de altceva decît de istorie – aceştia mi-au consolidat îndoiala necesară, îndoiala fertilă, la urma urmei, m-au făcut să văd istoria ca pe un întreg: aşa cum nu poate exista...nuntă cu doar un singur mire, nu poate exista istorie cu doar un singur… punct de vedere.
În toate cărţile m-am “răfuit” cu acest… punct-de-vedere, nu doar simplificator pînă la falsificare – dar şi profund antiromânesc. Fiindcă cine este mai “bun român” cel care inventează  “calităţi”, de care nu are nevoie o comunitate, pretinzînd că este “cea mai” – deci, nu mai este nevoie să mai facă ceva – trăieşte din … moştenire…?; sau cel care, lucid, modest, constată – şi recunoaşte - deficienţele, greşelile, chiar păcatele comunităţii, tocmai în scopul de a o menţine trează (ei, da: “Naţiune, fii trează!”); de a o ţine vie; conştientă că nimic nu se capătă de pomană; că totul se cîştigă prin efort, prin acţiune, prin … trezie.
Iată, acum, în vara lui 1991, putem face un (provizoriu) bilanţ şi, prin comparaţie cu vecinii noştri – ce constatăm?
Că mizerie materială este peste tot (chiar şi în fosta R.D.G.!), ca rezultat comun, totalizator al totalitarismului şi economic comunist . Da, există sărăcie, şomaj, tendinţă de emigrare spre alte orizonturi – dar nu oboseala, neliniştea – şi disperarea pe care o cunosc Românii, constatînd că numai la noi comuniştii, securiştii, fripturiştii se menţin la putere – ba au devenit şi mai obraznici, mai sfidători faţă de mizeria şi tristeţea celorlalţi – decît “pe timpul Dictaturii”.
O explicaţie – cu exemple – din jur:
Polonezii nu au acceptat niciodată comunismul sovietic instalat în ţara lor cu forţa; deşi este comunitatea europeană cea mai martirizată, în mod (aproape) egal de nazismul german şi de comunismul rus, Polonezii nu s-au lăsat descurajaţi, nu s-au resemnat cu “statutul” de ocupaţi şi de învinşi, nu au invocat, aveau, n-aveau treabă, Ialta – rezultatul, azi: preşedinte de republică le este Walesa, electricianul creştin şi anticommunist, fost navetist între închisoare şi “libertate” (în fapt: prolog al viitoarei închisori) – în timp ce noi îl avem (doar l-am votat, nu?) pe Iliescu (ar fi putut să fie Verdeţ ori Burtică ori Găinuşe ori Pacoste ori chiar Gîdea – care-ar fi fost diferenţa?);

…Iar noi, românii (…) îl avem pe tovarăşul nostru Iliescu

Iată-i pe Cehi şi pe Slovaci, grav traumatizaţi în 1938 şi iarăşi în 1968 – cu toate acestea, azi, preşedintele Havel (întradevăr: primul preşedinte al Cehoslovaciei a fost un filosof, Masarzk): şi el “navetist” între puşcărie (oare cîte minute de închisoare va fi făcut Dinescu, încît să declare că el n-are nici un complex faţă de “colegul” său ceh fiindcă Havel avea, în celulă, “computer personal”- şi dacă Havel n-ar fi avut , în celulă, computer-personal? Faţă de cine n-ar fi avut complexe, Dinescu) şi “libertatea” unde nu (re)găsea, de pildă, postul de redactor – fie şi cu jumătate de normă – la editura cutare, nici rubrică permanentă în principalul organ al Uniunii Scriitorilor – iar noi, Românii, (cei vînduţi la Ialta) îl avem pe tovarăşul nostru Iliescu (de ce nu pe tovarăşul nostru Popescu – avem de ales între Dumnezeu şi D.R.P., moralmente identici actualului preşedinte ales);
Să mai vorbim de Unguri? Ei şi-au vărsat sîngele în 1956, iar comunitatea lor a cunoscut atunci o adevărată tragedie naţională (am putea spune, ca ne-unguri: o ruşine internaţională) şi abia după trei decenii au început să culeagă fructele acţiunii permanente de apărare, de afirmare a identităţii lor naţionale – faţă de Ruşi, desigur – a demnităţii de om născut liber, nu sclav al comunismului (şi nu al vîndutului la Ialta).
Iată şi Bulgarii: modeşti, discreţi, adesea dispreţuiţi de vecini, ei şi-au pregătit, totuşi, societatea civilă, sub pretext că sînt… ecologişti – noi n-am fost în stare să mişcăm un deget cînd buldozerele ne-au răvăşit satele, ne-au dărîmat şi aşa puţinele urme istorice, ne-au făcut una cu pămîntul bisericile.
Mă tem că “depozitul etic” al nostru este mai grav – şi mai durabil – atins decît în cele mai negre temeri.
Credeam, speram şi eu că, odată eliminată cauza răului, răul nu-şi va mai face simţite efectele.
E sigur: regimul communist s-a instalat pe un teren fragilizat, atins (eu aş arăta cauza: lupta dintre carlişti şi legionari – de o violenţă şi de un dispreţ al vieţii omeneşti contrazicînd “omenia”, “blîndeţea” Românului – însă am avut satisfacţia să citesc alte analize ale Rmâniei pre-comuniste – cele mai strălucite mi s-au părut eseurile criticului literar Al. George; deasemeni, un text relative scurt – doar acesta mi-a căzut în mînă – semnat: Mihail Oprea, în Luceafărul).
Sunt convins: nu toţi Românii sînt… mioritici – chiar dacă am avut o probă, în 12-15 iunie 1990, mioritismul fiind… jumătate resemnare-ovină, jumătate ucidere-de-frate, nu? – măcar pentru că nu toţi sînt jumătate daci, jumătate romani.
Sunt convins că ceea ce se numeşte, generic, popor roman, măcar din raţiuni… cantitative (sîntem între 25 şi 30 milioane, în lume, ne comunică numărătorii de Români) nu este, nu poate fi ceea ce am văzut la 20 mai; apoi la 12-15 iunie 1990 – pentru simplul motiv că, şase luni mai devreme fusese Timişoara; şi Sibiul şi Clujul şi, în fine, Bucureştii, iar mai înainte, în noiembrie 1987, fusese Braşovul; şi mai înainte, în 1977 Valea Jiului.
“Enigma” poporului român: cum o comunitate atît de… doldora de calităţi, în momentul în care e silită să umble pe picioarele sale (ori:să-şi ia în mîini propriul destin), se zăpăceşte, se “ruşinează”, se, de-a dreptul prosteşte (ca la 20 mai)? Să fie vorba de o incapacitate genetică a noastră? Sau să fie vorba de …altceva?
Înclin spre “altceva”: noi, Românii, nu sîntem nici mai răi, dar nici mai buni decît “alţii”. S-a întîmplat însă ca, printre cărturarii cei mai ascultaţi în ultima jumătate de veac să se afle – dealtfel, străluciţi, ne vom mîndri totdeauna cu opera lor – gînditori, poeţi pe care noi cititorii şi “comentatorii” nu suficient de şcolarizaţi) i-am luat drept evanghelişti, iar scrierile lor literă de Evanghelie: Blaga, formulînd teoria spaţiului mioritic nu avea deloc intenţia să propună, să impună un cod moral  ; şi nici un alibi. Noica, oricît de structural totalitarist ar fi fost, scriindu-şi cărţile – chiar dacă nu a dat o Etică... n-a avut de gînd să-i „acopere” pe ucenicii săi în acţiunea de... inacţiune civică (deci imorală).
Încă o dată: fiindcă istoria nu-i făcută de cei ce... fac fapte, ci de acei ce consemnează fapte – la noi s-a produs o diversiune, o viciere: comentatori abuzivi (după modelul văduvelor şi al ficelor abuzive) au prezentat oarecari analize (sau tentative de analiză) drept... îndreptar. De la o ipoteză: „Românul ar fi înclinat să saboteze istoria – vezi retragerea în păduri, vezi neimplicarea în eveniment” – constatare, în acelaşi timp, şi adevărată şi neadevărată – abuzivii au hotărît că Românul trebuie să saboteze istoria – fiindcă aşa ne-a învăţat Învăţătorul! Iar Românul care... n-ar fi avut de gînd s-o saboteze, citind la broşură că aşa ne-a recomandat Maestrul... Ce să facă – mai ales că e mult mai uşor să... sabotezi istoria (prin inacţiune), decît să acţionezi – şi s-o păţeşti...

Noi, Românii, în nefericirea noastră, nu avem încotro, suntem condamnaţi să sperăm

Sîntem încă bolnavi, încă în covalescenţă. Sîntem uzaţi de mizerie materială, de umilinţe ale sufletului. Nu ne putem „schimba” de la o zi la alta, însă trebuie să păstrăm speranţa – dar speranţa se păstrează, adeseori şi de... nevoie.
Noi, Românii, în nefericirea noastră, nu avem încotro: suntem condamnaţi să sperăm şi să apucăm prefacerea dorinţei în putinţă.

Mai ales în Culorile curcubeului ’77, deconspiraţi duplicitatea scriitorimii, complicitatea (asumată deschis) cu puterea de tip totalitar, în beneficiul dreptului de a şuşoti şi-a cîştiga înlesniri sociale şi editoriale. Ca unul dintre puţinii scriitori care a fost tot timpul consecvent moral şi politic şi care are, pe acest temei, dreptul să judece, cît de mare credeţi că este “aportul” intelighenţiei româneşti la criza morală de astăzi?

Începînd din ziua de luni, 17 iunie (1991), am hotărît să încep o viaţă nouă – să devin, dacă nu mai bun (deşi n-ar strica), măcar mai puţin rău, violent, critic faţă de compatrioţi; şi, mai cu seamă, faţă de colegii scriitori.
Tot răul de care am fost eu în stare – l-am spus, scris. Fără menajamente şi fără milă. Acum regret această agresivitate şi nu mă consolez cu gîndul că, la urma urmei, am dreptate; în viaţă nu faci totdeauna doar ce e drept…

Nu intrasem noi în Partidul Comunist Român, ca să primim arme, cu care să… tragem în invadatorul rus?

În vara lui ’68, în contextul “crizei cehoslovace” şi a reacţiilor lui Ceauşescu la această criză, în România se petrecea un fenomen care ne-a costat enorm: 
Ceausescu devenea erou, ipostaziat fiind intr-un David modern ce-l înfruntă pe Goliatul sovietic. Foarte mulţi intelectuali s-au lăsat prinşi de val şi s-au înscris în partid. Sînteţi unul dintre aceştia. Cum priviţi astăzi vara acelui an – acel entuziasm, acea nebunie colectivă suficient de molipsitoare pentru a-l determina pe un fost deţinut politic să accepte carnetul roşu?

Am povestit „întîmplarea” în „Culorile...”, recent-apăruta Soldatul cîinelui, în interviuri, în dialoguri.
Să nu se creadă că mi-e ruşine de ceea ce am făcut în 1968 – nu ruşine se resimte faţă de acea stare.
Acum cred că este exagerat să se afirme că în august 1968 „foarte mulţi intelectuali s-au lăsat prinşi de val şi s-au înscris în partid”...
În faimoasa şedinţă de la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti, am fost primiţi în partid şase – în ordinea următoare:
Aurel Dragoş Munteanu – ardelean de felul său (de la Oradea?), însă... născut în Basarabia;
Adrian Păunescu – oltean pînă-n măduva... unghiilor, dar... născut (întîmplător?) în Basarabia;
Paul Schuster – sas din Sibiu, dar (teoria mea) şi Saşii au fost, între 1944 şi 1964 tot un fel de Basarabeni...;
Alexandru Ivasiuc – ardelean: excepţia care confirmă regula;
În fine, eu –basarabean-basarabean.
Aşadar, şase inşi – dintr-o „comunitate” care număra peste o mie de membri ai Uniunii, ne-membri de partid.
Orice s-ar zice despre noi, cei şase, din acel moment (după, fiind o altă mîncare de peşte, cu fiecare dintre noi), nu cred că se poate spune că am fi... profitat, sărit pe ocazie. Atunci, imediat după invadarea Cehoslovaciei, eram în plină ameninţare a invaziei – şi a României; în caz de ocupaţie sovietică (încă o dată: în acel moment iminentă) ocupanţii Ruşi ne-ar fi „selecţionat” printre primii: nu intrasem noi în partidul comunist român, ca să  primim arme, cu care să... tragem în invadatorul rus?
Dar mă întorc iar la... componenţa etnică (n-am alt cuvînt cu care să-i desemnez pe basarabeni, totuşi, altă... rasă); nu este tulburător faptul că din şase „nebuni”, „voluntari pentru eşafod”, patru eram basarabeni, unul „asimilat”, şi doar Ivasiuc, şi ne-basarabean şi ne-asimilat?
Cum se explică? Simplu: Basarabenii îi cunosc pe ruşi. Au multe (şi grele) poliţe de plătit .
Explicaţia aceasta îmi este proprie. Nu i-am întrebat pe ceilalţi şi nici n-am de gînd să o fac.

„Locotenenţii mafiei de la Bucureşti şi-au belit Naşul”

Deşi aţi fost discret faţă de tot ce s-a întîmplat după 22 decembrie 1989, totuşi, nu cred că n-aţi urmărit îndeaproape evoluţiile politice din România. Ce credeţi că s-a întîmplat în acel decembrie şi cum explicaţi fenomenele ulterioare, precum Piaţa Universităţii şi epilogul tragic din 13-15 iunie?

În decembrie 1989 a explodat – nu întîmplător la Timişoara – adevărata, curata, justificata, aşteptata revoltă împotriva comunismului. Episcopul Tökeş a fost scînteia care a aprins nemulţumirea generală veche de aproape jumătate de veac. La Timişoara, la Sibiu, la Braşov, la Cluj a curs sînge, sînge curat – şi chiar de-ar fi murit, sub gloanţe, un singur inocent, tor criminali se cheamă cei ce au dat ordin să se tragă.
Şi eu am crezut în puritatea integrală a Revoluţiei Române – pînă în ziua de 25 decembrie (mă aflam pe un platou de televiziune francez, cînd s-a difuzat caseta cu procesul şi execuţia Ceauşeştilor).
Din acel moment am început să tac: n-am mai participat la nici o dezbatere de radio, de televiziune, n-am mai dat nici un interview: execuţia sumară a marilor responsabili de dezastrul ţării mă înspăimîntase: aşadar degeaba cursese sînge nevinovat; degeaba tinerii României ieşiseră cu piepturile goale în faţa puştilor (nu ştiam atunci că, în fapt, pe la spate fuseseră împuşcaţi tinerii, în mulţimea revoluţionară, de securiştii slujindu-i pe complotişti, nu pe niscaiva „terorişti” –i-am văzut, de curînd, la Roma, pe cîţiva dintre răniţii revoluţiei – sau: împuşcaţii-pe-la-spate, în stradă). Puterea fusese „translată” în mîinile comuniştilor-anticeauşişti – cînd în fapt, poporul strigase: „Jos comunismul”; în fapt, confiscată de haita securiştilor, a comuniştilor – cei care-şi schimbă uşor uniformele („lucrează” mai eficace în civil) şi opiniile (nu au aşa ceva – doar interese). Cum scria, a doua zi, presa franceză: „Locotenenţii Mafiei de la Bucureşti şi-au belit Naşul”... Măcar de şi l-ar fi... belit doar pe Ceauşescu – dar ne-au înşelat şi pe noi, ne-au vîndut-cumpărat ca pe oi...

Piaţa Universităţii era pe cale să formeze, întîi, o conştiinţă de sine, apoi: o conştiinţă

Piaţa Universităţii... A fost acel ceva minunat, miraculos, pur (chiar cu „impurităţile” inerente); a fost un început (cam tîrziu, dar mai bine mai tîrziu decît niciodată) de recuperare a timpului pierdut; de alcătuire, fie şi cu voie de la poliţie a unui embrion de societate civilă. Iar pentru că era şi un strop de miracol, Piaţa Universităţii era pe cale să formeze, întîi, o conştiinţă de sine; apoi: o conştiinţă – pentru că spiritele erau sincere; şi mai cu seamă tinere.
Piaţa Universităţii (fenomenul) nu face parte dintre „ocaziile pierdute” – în care ne-am specializat noi, Românii, în general, în special, noi, scriitorii români. Piaţa Universităţii a fost şansa noastră (mă tem că, pentru multă vreme, singura) ucisă – din ordinul preşedintelui (proaspăt ales) al României necomuniste: cu asentimentul primului – ministru, al guvernului ne-comunist român; cu complicitatea tuturor celor din guvern şi a funcţionarilor guvernamentali (ei, da: am vrut să spun: Pleşu nu va putea niciodată explica – necum justifica - de ce nu a demisionat din 16 iunie 1990).
Piaţa Universităţii a constituit, cît a „funcţionat”, testul hotărîtor al tinereţii naţiunii, al purităţii ei – în ciuda murdăririi programatice de un regim profund murdar (printre altele). Din acest punct de vedere, un Mircea Dinescu – poetul-simbol – nu a fost, nici simbol, nici poet, nici tînăr: ba chiar, declarînd ce a declarat despre Piaţa Universităţii, s-a definitiv descalificat (ar mai avea o şansă: să-şi recunoască, public, în scris, păcatele – deşi, în România aşa ceva este de neconceput); din acest punct de vedere, un alt scriitor important, Nicolae Breban s-a dovedit a fi şi impur şi bătrîn.
13-14-15 iunie 1990. Din nefericire, momentul constituie un alt prag (în ultimele şase luni avuseserăm încă două: 22 decembrie 89 şi 20 mai 90); timpul se măsoară de-acum, cu: „înainte” şi cu: „ după 13-15 iunie”.
Iliescu, Roman, Voican şi întreaga echipă guvernamentală (printre „voluntari”: N. Breban) explică, acum, că... Mineriada a fost... „o greşală” – nu mai puţin (una regretabilă, desigur), dar nici mai mult. Cînd vinovaţii de această crimă – Iliescu, Roman, Voican, Măgureanu pretind că... nu a fost crimă, e de înţeles: criminalii încearcă să-şi salveze pielea; cînd miniştrii din guvern – cei care nu au demisionat după 13-15 iunie 90, în semn de refuz de complicitate la crimă – e de înţeles: sînt nişte funcţionari, nişte... aparatciki (unii vechi, alţii abia prinseseră gust pentru scaun – să şi-l piardă? scaunul?); însă cînd un „independent” ca scriitorul Breban declară ce declară (vezi aiuritorul interview din Apostrof nr.3-4, intitulat, năucitor: „Ce-i lipseşte României?”) te întrebi, pe bună dreptate: Ce-i lipseşte lui Breban? Sau: cîte?
Dacă Piaţa Universităţii nu ar fi fost scăldată în sînge – şi tot s-ar fi păstrat în memoria-din-inimă a noastră pentru totdeauna.
Dar Piaţa Universităţii a fost ucisă de puterea comunistă – astfel, România devenind, în iunie 90, o „democraţie originală”: îi ucide pe exact cei ce militează pentru democraţie.
Din nefericire, mai eram „originali” cu ceva: cu Fenomenul Piteşti.
Atît că Nicolski, Teohari Georgescu, Ana Pauker, Ţurcanu ţinuseră fenomenul în cel mai mare secret;
În timp ce Iliescu, Roman, Voican, Măgureanu, Cozma l-au coborît în stradă, în văzul lumii întregi...
Iar scriitorul Breban zice (în interview-ul citat):”Da, este adevărat, a fost o greşală. Însă eu n-aş fi absolut aspru cu un şef de stat care face o greşală”.
În continuare, Breban îi deplînge pe mineri, „pătura cea mai glorioasă de sub Ceauşescu” – foarte adevărat, dar „pătura” cumplit reprimată, în august 77, de prietenul şi protectorul lui Breban, generalul Pleşiţă, atunci şef al Securităţii...
Şi apoi: de ce Breban îi deplînge pe mineri – care au omorît – şi nu-i plînge pe morţii (victime total nevinovate) minerilor?

Comuniştii din fruntea României blochează, frînează, sabotează cursul firesc al lumii, al Europei, al României cu idioţeniile lor sîngeroase

Pe linia segmentului politic al discuţiei noastre aş mai risca o întrebare. Se spune că nimeni nu e profet în ţara lui. Dumneavoastră trăiţi la Paris de ani buni. Ca atare, cred că puteţi încerca dacă nu o profeţie, cel puţin o predicţie: cum poate depăşi România faza „democraţiei originale” spre democraţie, pur şi simplu?

„Democraţie originală”? N-am avut o „democraţie populară”?
Nu-i nevoie să ai şi bacalaureatul, ca să ştii că „democraţie” ajunge – şi... lingvistic şi politic.
Comuniştii din fruntea României blochează, frînează, sabotează cursul firesc al lumii, al Europei, al României cu idioţeniile lor sîngeroase avînd „succes” doar pe lîngă dactilografele C.C. şi „în sînul” bucătăreselor de la MAI. Ce-i aceia: „democraţie originală”? Va fi existînd şi neoriginală?

Ce ne-aţi putea spune despre diaspora românească din Franţa? În ce raporturi sînteţi cu această diasporă care aici ni se înfăţişează mult prea omogenă, lipsită de relief?

Sunt un exilat, prieten cu doi-cinci-douăzeci de alţi români exilaţi – pentru că mă simt bine cu ei, nu pentru că ar fi exilaţi (şi români); singura „organizaţie” din care fac parte: „Liga franceză pentru apărarea drepturilor omului în România”. Ba nu: sunt membru (cooptat în aprilie 77, pe cînd eram arestat), al PEN Clubului Francez – şi preşedinte al PEN Clubului, secţia Scriitori în Exil.
Nu, „diaspora” nu e omogenă; nu e mai bună decît nediaspora – şi nici mai-rea: doar şi noi sîntem Români – din România, nu?

V-aţi gîndit sau vă gîndiţi, fie şi numai în treacăt, să vă reîntoarceţi în ţară?

Mă gîndesc tot timpul, mă gîndesc ziua şi noaptea, în trezie, în vis, în boală, în bucurie, în ne-bucurie – nu neapărat să mă întorc în ţară (într-un fel, nici n-am plecat), dar aşa, să fiu acasă la mine, într-o casă a mea, undeva precis situată... între Nistru şi Tisa.
Dacă nu va fi să fie – să fiu – va însemna că nu trebuia; că nu meritam. În care caz, un crematoriu se găseşte şi aici, la Paris.

Să încheiem cu o întrebare mai specială: ca basarabean, speraţi să regăsiţi acel Calidor prin care demult vi se deschidea lumea?

Ca basarabean, ca scriitor român, am găsit Calidorul: scriindu-l.
Nu simt deloc dorinţa de a mi-l confrunta – cu ce: cu ne - scrisul?
E mai bine aşa: dacă viaţa mi-a fost... un roman, romanul mi-a fost viaţă.

Paris, 7 iulie 1991

            Întrebări în scris puse
            De Florin Ardelean