MARELE RĂSBOIU ŞI POLITICA ROMÂNIEI -2

UN CUVÎNT ÎNAINTE



CĂTRĂ CETITORI


Ziarul «Lumina» apare în cel mai tragic moment al Istoriei noastre.
Imi dau seama de răspunderea ce mi-o iau şi de greutăţile ce-mi stau în cale.
Nu am atâta în vedere piedicile exterioare ce le pot întâmpina, -piedici inerente situaţiunii în orice teritoriu ocupat. Cine nu va pricepe marginile ce ni se vor impune din acest punct de vedere ?
Dar sunt dureri cari trebuesc respectate, şi sunt consideraţiuni de conştiinţă şi de demnitate, peste cari nu se poate trece.
Dacă întotdeauna, în lunga mea carieră de publicist şi om politic, am dispreţuit polemicile personale, cu atât mai puţin mi-aş permite exerciţii gladiatorice pentru distracţia «galeriei», cănd cel lovit nu mi-ar putea răspunde. Nu putem lăsa ca cea mai grozavă tragedie să degenereze într-o farsă de bâlciu, în care socotelile personale şi încriminările pătimaşe ar putea numai să întunece partea de răspundere ce apasă asupra fiecăruia dintre noi pentru catastrofa ţărei.
Pentru ce dar nu aşteptăm alte vremuri, când am avea mai multă libertate de mişcări?
Pentru că viaţa sufletească a unui popor nu se poate opri.
Istoria nu cunoaşte o situaţie mai grozavă ca aceea în care ne aflăm: înfrângerea militară, teritoriul naţional împărţit între armatele străine, risipirea năprasnică de vieţi, ruina materială, tot amarul visurilor de mărire zdrobite, şi conştiinţa vinei grele în faţa ţărei, în faţa neamului întreg de pretutindeni, a şirului de generaţiuni viitoare...
După doi ani de rătăciri, de grandomanie sgomotoasă şi provocatoare, îmbinate sinistru cu deslănţuirea tuturor hatârurilor şi a speculaţiunilor scandaloase, cu goana neînfrânată după plăceri şi căştiguri vinovate... ce orgie, şi ce trezire!...
Niciodată n’am avut o mai mare nevoe de reculegere şi de încordare a tuturor forţelor noastre sufleteşti.
Un popor nu poate trăi, dacă în clipele de cumpănă nu-şi dă seamă de cauzele cari l’au aruncat în prăpastie, spre a întrezări şi căile de mântuire.
Iar unui publicist sau om politic nu-i poate fi iertat să aştepte cu braţele încrucişate decretele destinului.
Ar fi o nenorocire să clădim totul pe norocul orb al românului. Suntem datori, în măsura puterilor noastre, să luăm parte activă la hotărârea soartei noastre.
Pentru viitorul neamului românesc nu este indiferentă măsura de conştiinţă şi de tărie sufletească de cari acum putem da dovadă. Dacă vom aştepta până la «ceasul de apoi», poate fi prea târziu....
Indrăznesc dar să iau condeiul spre a face apel la orice conştiinţă vie, la orice judecată ce nu este încă de istov întunecată de micile patimi, în care ne-am sbuciumat atâta vreme, la orice suflet românesc, care, în noaptea ce ne învălue, simte în sine încă destulă tărie ca să se înalţe peste ruinile prezentului, spre a prinde puţinele raze de nădejde ce ne pot lumina drumul trudnic al izbăvirii.
Voi face abstracţie de toate îngrădirile ce ne despărţiau, de toate prejudecăţile ce ne învrăjbeau, dar nu voi cruţa nici slăbiciunile noastre ale tuturora, nici orgoliul nimănuia. Fără să mă închin vreunui idol, fără respectul făţarnic al lozincilor consacrate, prin care ne-am deprins să ne ascundem lipsa de gândire cinstită şi de caracter, fără sfială voi rupe vălul de deasupra rănilor noastre, voi desgoli toată minciuna care ne-a otrăvit sufletele şi ne-a adus la marginea pieirii.
Nu mă voi lăsa însă târît pe povârnişul îcriminărilor şi personalităţilor triviale, obicinuite în presa noastră: nici o vină a ALTUIA nu ne poate doar ierta de DATORIA NOASTRĂ.
De sigur că voi fi silit să judec sctele şi să discut părerile celor ce au avut un rol însemnat în viaţa noastră publică, dar numai în măsura necesară pentru marea operă de reculegere a conştiinţei naţionale. Gândul de polemică personală e străin de mine, şi voi şti să păstrez toată rezerva dictată de enorma răspundere ce mi-am asumat’o.
Dacă în aceste împrejurări nu întotdeauna voi putea aşterne pe hârtie întreg gândul meu, nu există însă forţă pe pământ care să mă poată sili să spun un singur cuvânt care să nu fie expresiunea credinţii mele.
Trecutul meu poate fi o chezăşie: dacă la vârsta de 17 ani am îndrăznit să mă ridic împotriva atotputerniciei Ţarilor, iar în anii aceştia de psichoză naţională nu m’am sfiit să ţiu piept rătăcirilor opiniunii publice, tot aşa şi acum pun condeiul meu numai în serviciul neamului, după cum cugetul meu mă va lumina: poate nu-mi va fi dat să spun TOT ce cred, dar desigur că nu voi spune NIMIC ce n’ar isvorî numai din convingerea mea adâncă.
N’am altă armă decât cuvântul, şi nu caut alt sprijin decât în conştiinţa şi în judecata şi celui mai umil dintre concetăţenii mei.
Un singur lucru cer dela cetitorii ziarului nostru, menit să vadă lumina în aceste zile de durere şi ruşine: să-l cetească tot aşa dezbrăcaţi de patimi mărunte şi prejudecăţi, cum va fi şi scris; să cântărească fiecare cuvânt şi să-şi facă ei singuri examenul de conştiinţă; dar să nu înăbuşe; înspăimântaţi de lumina crudă a adevărului, răsunetul ce acest cuvânt l-ar găsi în inima lor.
Coştiinţele vii mă vor auzi.
Lumina se va face şi prin lumină ne va veni mântuirea.

1 Septembrie

---------------
---------------