MARELE RASBOIU SI POLITICA ROMANIEI - 3

INTRODUCERE
--------------
GLASUL REALITĂŢII
------
I
In tot cursul Istoriei omeneşti, răsboaele apar ca singurul mijloc de a resolvi conflictele de interese dintre popoare, sau pentru a stabili o nouă ordine în lume, când vechea stare de lucruri nu mai corespunde situaţiunii, create prin evoluţia lentă din perioadele de pace.
In timp de pace popoarele muncesc, propăşesc, sau decad; se ridică interese şi drepturi noui, care bat la poarta Istoriei, dar vechile pretenţiuni nu se resemnează, deşi nu mai sunt de nimic justificate; se creează valori noui, valorile vechi se depreciază, dar moneda calpă rămâne încă timp indefinit în circulaţiune.
Vine momentul repreţuirii tuturor valorilor: revendicările nerealizate şi situaţiunile dobândite stau faţă în faţă, într’un conflict ireductibil. Atunci războiul – ultima ratio – aşează toate raporturile dintre popoare pe temeliinoui, mai conforme cu realitatea, cu situaţia lor adevărată în economia lumii.
In Istoria universală toate momentele «epocale » sunt astfel însemnate de răsboaie mari: invaziunile persane, epopeea lui alexandru Macedoneanul, răsboaele Imperiului roman, marile migraţiuni, expediţiile lui Carol Magnu, Reformaţiunea, Marea Revoluţiune franceză şi campaniile napoleoniene...
Omenirea n’a găsit până acum o altă sancţiune pentru rezultatele evoluţiunii istorice.
Mult lirism a inspirat tragedia acestui destin. Dar de mult în zadar caută fruntaşii omenirii, - şi între ei va străluci pururea numele lui Kant – un mijloc de a asigura lumii «pacea eternă».
Cu toate grozăviile acestui «ultim răsboiu» şi cu toate speranţele ce sunt legate de sfârşitul lui, din nenorocire probabil încă multă vreme destinele lumii vor fi hotărâte pe câmpiile stropite de sângele omenesc.
De pe acum chiar se poate constata, că în orientul îndepărtat se acumulează materii explozibile pentru un nou cataclism mondial, poate şi mai groaznic decât cel de astăzi.
De mult a fost prevăzută şi aşteptată şi actuala catastrofă, ca urmare a unei lungi desvoltări istorice. Nu ştim dacă ea mai putea fi amânată, şi pentru câtă vreme, dar nici o forţă umană nu era în stare să o înlăture cu totul.
Bietei diplomaţii europene i-se face prea mare cinste sau... prea mare injurie, dacă ea singură e considerată responsabilă pentru această elementară isbucnire de forţe istorice.
De sigur acest adevăr general nu este aplicabil în toate cazurile concrete, precum şi nu toate răsboaele au aceiaşi însemnătate pentru Istoria mondială.
Unele nu ies din cercul limitat al conflictelor locale, şi servesc numai pentru servirea unui raport de putere, sau la restabilirea unui nou echilibru într’o sferă restrânsă a relaţiunilor internaţionale. Altele însă pot hotărî destinel lumii întregi pentru lungi epoce istorice.
In cazul din urmă, mai cu seamă, toată arta omului de stat e redusă la un rol foarte modest:el poate cel mult contribui la alegerea unui moment mai prielnic pentru acţiune sau poate asigura acestei acţiuni condiţiuni mai bune pentru desfăşurarea ei şi pentru reuşita finală.
In vederea acestui scop, un om de Stat, care are răspunderea pentru destinele poporului său, e dator înainte de toate să’şi dea seama de perspectivele istorice pe care le deschide un răsboiu. In al doilea rând, el este dator să nu scape un singur moment din vedere directiva politică generală a ţării pe care o conduce, -directivă ce’i este întotdeauna impusă de Istoria ei şi de situaţiunea ei concretă, în mijlocul altor state.
Cel ce nu este în stare să se ridice până la aceste consideraţiuni şi se lasă influenţat de discursuri şi «campanii» de presă, mai mult sau mai puţin dezinteresate, nu are dreptul de a conduce un Stat, pentru că îl va duce desigur la prăpastie.
Un popor care intră în răsboiu, se prezintă doar în faţa unei instanţe, ale cărei hotărîri nu ştiu mile. «Die Weltgeschichte ist das Weltgericht», Istoria lumei constitue un tribunal suprem pentru judecata popoarelor. Răsboaiele sunt mijloacele de execuţiune ale acestei aspre judecăţi.
Răsboiul cere încordarea tuturor forţelor morale şi materiale ale poporului. El nu poate fi câştigat prin elocvenţa discursurilor parlamentare, niciprin vehemenţa articolelor de la gazetă.
Dar, chiar indiferent de victorie, un popor nu poate eşi cu cinste din această încercare, decât dând dovadă de reală sănătate trupească şi sufletească. De oarece judecătorul suprem al Istoriei mondiale rupe fără cruţare vălul, cu care în viaţa de toate zilele lenea intelectuală şi inerţia morală, amorul propriu sau vanitatea acopăr rănile organismului naţional. El scruteză, - dând cu brutalitate la oparte decorul convenţiunilor, - destoinicia şi priceperea conducătorilor, cultura şi educaţia civică a elitei sociale, ca şi vigoarea vitală a maselorş precum el pune la grea încercare şi întreg aparatul politic şi administrativ al Statului.
In faţa acestui tribunal s’a înfăţişat România la isbucnirea răsboiului mondial, şi, intrând în luptă, a căutat să-şi justifice rolul istoric...
..........................................................................................................
Şi acum fac apel la conştiinţa celu mai smerit concetăţean, care suferă astăzi sub povara judecăţii: să se întoarcă cu gândul la atmosfera ultimilor ani, când ne pregăteam pentru ceasul de jertfă...
16 septembrie


II

Răsboiul înfăptueşte cea mai aspră critică istorică, ce nu admite nici o mistificare.
In graiul grav al tunului amuţeşte declamaţia deşartă şi se destramă toată împletitura de de minciuni convenţionale cari în cursul vieţii de toate zilele poate acoperi urâciunile şi scăderile vieţii naţionale.
Şi ce striviţi am ieşit din acest examen!...
Temelia vieţii noastre de stat s’au dovedit toate zidite pe nisip.
Independenţa, «Coroana de oţel» ca simbol al unirii dintre Dinastie şi ţară, constituţia, democraţia, «Idealul Naţional» - ce izvor nesecat de inspiraţii retorice!...
Dar... cum apar aceste lozinci, de care vanitatea naţională nu ne permitea să ne atingem, astăzi, în lumina aprinsă de făcliile răsboiului?...
Independenţă şi suveranitate naţională?
Refluxul puterii otomane din Europa s’a repercutat în peripeţiile organizaţiunii noastre de stat.
«Regulamentul organic», prima noastră Constituţie, dictată din Petersburg, nu se înfăţişază în realitate decât ca afirmarea voinţei imperiului moscovit de a se substitui suzeranităţii turceşti. Precum şi a doua noastră Constituţie, «Convenţiunea» din 1858, redactată la Paris, simbolizează protectoratul marilor Puteri, voinţa Europei de a stăvili expansiunea rusească în Orient...
In fond, acestei voinţe europene îşi datoreşte Statul român existenţa şi însăşi raţiunea lui de a fi.
Dar proclamarea independenţei României, în urma răsboiului din 1877, a lăsat acest Stat în realitate din nou «în aer».
In adevăr, ce independenţă reală putea avea un mic regat, de 6-7 milioane, situat pe ţărmurile Mărei Negre, pe care colosul de la nord, de două veacuri năzueşte să o transforme într-un « lac rusesc », şi în calea tradiţională a aceluiaşi colos spre constantinopol şi Dardanele?
Nu e de mirare că, în ciuda frazeologiei întrunirilor noastre politice, nu am putut, de pildă, construi în ţară la noi linia ferată Dorohoi-Noua Suliţă, de mult hotărâtă, pentrucă... Rusia nu ne permitea să facem staţiunea de joncţiune pe teritoriul austriac, care ne-o dictau interesele noastre economice şi strategice. Precum nu e de mirare că am fost siliţi să tolerăm pe teritoriul nostru organizaţia quasi-oficială a polişiei ruseşti.
Independenţa unui Stat nu poate fi asigurată decât prin puterea lui de rezistenţă împotriva ameninţărilor din afară. Dar ce rezistenţă putea opune mica Românie Rusiei, pe care necesitatea istorică şi însăşi raţiunea ei de Stat, o mânau peste pragul românesc, în spre Balcani?
Situaţia noastră a ajuns mai tragică în momentul când Franţa şi Anglia, iniţiatoarele «Convenţiunii» din Paris, abandonând, aliatei lor dela Nord Constantinopolul şi strâmtorile, fatal s’au dezinteresat de soarta celor câteva milioane de «valahi» dela gurile Dunării...

***
O singură soluţie a fost găsită în această situaţie, plină de primejdii, de politica noastră tradiţională, - sub inspiraţia şi conducerea tuturor marilor noştri bărbaţi de Stat şi a oamenilor politici de frunte: Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, C.A. Roseti, Lascăr Catargiu, D.A. Sturdza, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, ca şi ... d-nii Ionel Brătianu, Tacke Ionescu şi defunctul Nicu Filipescu. Şi această soluţie se rezumă într’un tratat de alianţă cu Puterile Centrale, ale căror interese nu sunt compatibile cu întronarea Rusiei la Dunăre.
De altfel nici nu aveam multă alegere, dacă nu ne resemnam la disoluţie apropiată în oceanul moscovit.
Dar însuşi secretul absolut păstrat asupra acestui tratat, vădeşte toată falşitatea situaţiei noastre internaţionale.
Secretul era atât de riguros, că şi cei mai mulţi dintre miniştri nu-i cunoşteau clauzele. Chiar ministrul de Afaceri străine din momentul izbucnirei conflictului european, d. Em. Porumbaru, nu aflase despre ultima reînoire a tratatului, - făcută abia cu un an înainte, - decât în ziua primului consiliu de Coroană, în Iulie 1914.
Un Stat având conştiinţa plenitudinii suveranităţii sale nu se poate pune într’o astfel de situaţie. Această plenitudine însă n’a fost decât o ficţiune: Rusia nu ar fi iertat României o alianţă făţişă.

***
Rezultatele sunt cunoscute:Regele Carol, părăsit în momentul critic de sfetnicii săi, bachanala celor doi ani ce au urmat, România transformată într’o arenă de luptă dintre legaţiunile străine; până la nenorocirea din urmă: - ţara târâtă la măcel împotriva intereselor sale vitale şi împotriva voinţei sale, însuşi Regele Ferdinand într’un document oficial declară că 90 la sută din români nu voiesc războiul; şi până la ruşinea din urmă, - generalii străini, în frunte cu plenipotenţiarul rus Masolov luând sub tutelă comanda noastră supremă, comisiunile compuse din agenţi străini, distrugând isvoarele avuţiei naţionale, şi în sfârşit – chiar toată armata noastră dizolvată în cea rusească... Şi doar generalii ruşi nu s’au dovedit vulturi, şi armata care a săvârşit faimoasele «retrageri strategice» din Galiţia şi Polonia, ca şi în Dobrogea noastră, nu se putea pretinde mai destoinică decât a noastră, pentru ca umilirea, să fie cel puţin justificată prin consideraţiuni pur militare.
Şi ca final grotesc primul nostru ministru înaintând guvernului revoluţionar din Petrograd o plângere împotriva acelui ministru al Ţarului Niculae, «trădătorul» Stuermer, cu care el, reprezentant al României suverane, abia încheiase tratatul de alianţă!...
Ca să ajungem oare aici, ca să jucăm acest rol în faţa « Sfatului muncitorilor şi soldaţilor» din palatul Tauridei, luasem aerele de «arbitri ai Europei»?
Se poate imagina o mai dureroasă sfărâmare a iluziunii de independenţă?
Dar odată ce am călcat în picioare singurele legături, cari cu timpul ne puteau asigura o desvoltare naţională, în adevăr liberă, propăşirea şi prosperitatea generaţiilor viitoare, natural , nu mai putem recurge împotriva obijduitorului Stuermer decât la... mila «Sfatului muncitorilor»...
Căci, prin forţa lucrurilor, altă independenţă nu putem avea, de cât asigurarea situaţiunii noastre internaţionale printr’o legătură temeinică cu acele State mari, pe cari ni le indică însăşi situaţia geografică, cum şi interesele noastre economice şi tradiţiile istorice.
Răsboiul a învederat prea târziu din nenorocire, că această legătură temeinică un tratat secret nu ne-o poate asigura.