MARELE RASBOIU SI POLITICA ROMANIEI - 3

INTRODUCERE
--------------
GLASUL REALITĂŢII
------
I
In tot cursul Istoriei omeneşti, răsboaele apar ca singurul mijloc de a resolvi conflictele de interese dintre popoare, sau pentru a stabili o nouă ordine în lume, când vechea stare de lucruri nu mai corespunde situaţiunii, create prin evoluţia lentă din perioadele de pace.
In timp de pace popoarele muncesc, propăşesc, sau decad; se ridică interese şi drepturi noui, care bat la poarta Istoriei, dar vechile pretenţiuni nu se resemnează, deşi nu mai sunt de nimic justificate; se creează valori noui, valorile vechi se depreciază, dar moneda calpă rămâne încă timp indefinit în circulaţiune.
Vine momentul repreţuirii tuturor valorilor: revendicările nerealizate şi situaţiunile dobândite stau faţă în faţă, într’un conflict ireductibil. Atunci războiul – ultima ratio – aşează toate raporturile dintre popoare pe temeliinoui, mai conforme cu realitatea, cu situaţia lor adevărată în economia lumii.
In Istoria universală toate momentele «epocale » sunt astfel însemnate de răsboaie mari: invaziunile persane, epopeea lui alexandru Macedoneanul, răsboaele Imperiului roman, marile migraţiuni, expediţiile lui Carol Magnu, Reformaţiunea, Marea Revoluţiune franceză şi campaniile napoleoniene...
Omenirea n’a găsit până acum o altă sancţiune pentru rezultatele evoluţiunii istorice.
Mult lirism a inspirat tragedia acestui destin. Dar de mult în zadar caută fruntaşii omenirii, - şi între ei va străluci pururea numele lui Kant – un mijloc de a asigura lumii «pacea eternă».
Cu toate grozăviile acestui «ultim răsboiu» şi cu toate speranţele ce sunt legate de sfârşitul lui, din nenorocire probabil încă multă vreme destinele lumii vor fi hotărâte pe câmpiile stropite de sângele omenesc.
De pe acum chiar se poate constata, că în orientul îndepărtat se acumulează materii explozibile pentru un nou cataclism mondial, poate şi mai groaznic decât cel de astăzi.
De mult a fost prevăzută şi aşteptată şi actuala catastrofă, ca urmare a unei lungi desvoltări istorice. Nu ştim dacă ea mai putea fi amânată, şi pentru câtă vreme, dar nici o forţă umană nu era în stare să o înlăture cu totul.
Bietei diplomaţii europene i-se face prea mare cinste sau... prea mare injurie, dacă ea singură e considerată responsabilă pentru această elementară isbucnire de forţe istorice.
De sigur acest adevăr general nu este aplicabil în toate cazurile concrete, precum şi nu toate răsboaele au aceiaşi însemnătate pentru Istoria mondială.
Unele nu ies din cercul limitat al conflictelor locale, şi servesc numai pentru servirea unui raport de putere, sau la restabilirea unui nou echilibru într’o sferă restrânsă a relaţiunilor internaţionale. Altele însă pot hotărî destinel lumii întregi pentru lungi epoce istorice.
In cazul din urmă, mai cu seamă, toată arta omului de stat e redusă la un rol foarte modest:el poate cel mult contribui la alegerea unui moment mai prielnic pentru acţiune sau poate asigura acestei acţiuni condiţiuni mai bune pentru desfăşurarea ei şi pentru reuşita finală.
In vederea acestui scop, un om de Stat, care are răspunderea pentru destinele poporului său, e dator înainte de toate să’şi dea seama de perspectivele istorice pe care le deschide un răsboiu. In al doilea rând, el este dator să nu scape un singur moment din vedere directiva politică generală a ţării pe care o conduce, -directivă ce’i este întotdeauna impusă de Istoria ei şi de situaţiunea ei concretă, în mijlocul altor state.
Cel ce nu este în stare să se ridice până la aceste consideraţiuni şi se lasă influenţat de discursuri şi «campanii» de presă, mai mult sau mai puţin dezinteresate, nu are dreptul de a conduce un Stat, pentru că îl va duce desigur la prăpastie.
Un popor care intră în răsboiu, se prezintă doar în faţa unei instanţe, ale cărei hotărîri nu ştiu mile. «Die Weltgeschichte ist das Weltgericht», Istoria lumei constitue un tribunal suprem pentru judecata popoarelor. Răsboaiele sunt mijloacele de execuţiune ale acestei aspre judecăţi.
Răsboiul cere încordarea tuturor forţelor morale şi materiale ale poporului. El nu poate fi câştigat prin elocvenţa discursurilor parlamentare, niciprin vehemenţa articolelor de la gazetă.
Dar, chiar indiferent de victorie, un popor nu poate eşi cu cinste din această încercare, decât dând dovadă de reală sănătate trupească şi sufletească. De oarece judecătorul suprem al Istoriei mondiale rupe fără cruţare vălul, cu care în viaţa de toate zilele lenea intelectuală şi inerţia morală, amorul propriu sau vanitatea acopăr rănile organismului naţional. El scruteză, - dând cu brutalitate la oparte decorul convenţiunilor, - destoinicia şi priceperea conducătorilor, cultura şi educaţia civică a elitei sociale, ca şi vigoarea vitală a maselorş precum el pune la grea încercare şi întreg aparatul politic şi administrativ al Statului.
In faţa acestui tribunal s’a înfăţişat România la isbucnirea răsboiului mondial, şi, intrând în luptă, a căutat să-şi justifice rolul istoric...
..........................................................................................................
Şi acum fac apel la conştiinţa celu mai smerit concetăţean, care suferă astăzi sub povara judecăţii: să se întoarcă cu gândul la atmosfera ultimilor ani, când ne pregăteam pentru ceasul de jertfă...
16 septembrie


II

Răsboiul înfăptueşte cea mai aspră critică istorică, ce nu admite nici o mistificare.
In graiul grav al tunului amuţeşte declamaţia deşartă şi se destramă toată împletitura de de minciuni convenţionale cari în cursul vieţii de toate zilele poate acoperi urâciunile şi scăderile vieţii naţionale.
Şi ce striviţi am ieşit din acest examen!...
Temelia vieţii noastre de stat s’au dovedit toate zidite pe nisip.
Independenţa, «Coroana de oţel» ca simbol al unirii dintre Dinastie şi ţară, constituţia, democraţia, «Idealul Naţional» - ce izvor nesecat de inspiraţii retorice!...
Dar... cum apar aceste lozinci, de care vanitatea naţională nu ne permitea să ne atingem, astăzi, în lumina aprinsă de făcliile răsboiului?...
Independenţă şi suveranitate naţională?
Refluxul puterii otomane din Europa s’a repercutat în peripeţiile organizaţiunii noastre de stat.
«Regulamentul organic», prima noastră Constituţie, dictată din Petersburg, nu se înfăţişază în realitate decât ca afirmarea voinţei imperiului moscovit de a se substitui suzeranităţii turceşti. Precum şi a doua noastră Constituţie, «Convenţiunea» din 1858, redactată la Paris, simbolizează protectoratul marilor Puteri, voinţa Europei de a stăvili expansiunea rusească în Orient...
In fond, acestei voinţe europene îşi datoreşte Statul român existenţa şi însăşi raţiunea lui de a fi.
Dar proclamarea independenţei României, în urma răsboiului din 1877, a lăsat acest Stat în realitate din nou «în aer».
In adevăr, ce independenţă reală putea avea un mic regat, de 6-7 milioane, situat pe ţărmurile Mărei Negre, pe care colosul de la nord, de două veacuri năzueşte să o transforme într-un « lac rusesc », şi în calea tradiţională a aceluiaşi colos spre constantinopol şi Dardanele?
Nu e de mirare că, în ciuda frazeologiei întrunirilor noastre politice, nu am putut, de pildă, construi în ţară la noi linia ferată Dorohoi-Noua Suliţă, de mult hotărâtă, pentrucă... Rusia nu ne permitea să facem staţiunea de joncţiune pe teritoriul austriac, care ne-o dictau interesele noastre economice şi strategice. Precum nu e de mirare că am fost siliţi să tolerăm pe teritoriul nostru organizaţia quasi-oficială a polişiei ruseşti.
Independenţa unui Stat nu poate fi asigurată decât prin puterea lui de rezistenţă împotriva ameninţărilor din afară. Dar ce rezistenţă putea opune mica Românie Rusiei, pe care necesitatea istorică şi însăşi raţiunea ei de Stat, o mânau peste pragul românesc, în spre Balcani?
Situaţia noastră a ajuns mai tragică în momentul când Franţa şi Anglia, iniţiatoarele «Convenţiunii» din Paris, abandonând, aliatei lor dela Nord Constantinopolul şi strâmtorile, fatal s’au dezinteresat de soarta celor câteva milioane de «valahi» dela gurile Dunării...

***
O singură soluţie a fost găsită în această situaţie, plină de primejdii, de politica noastră tradiţională, - sub inspiraţia şi conducerea tuturor marilor noştri bărbaţi de Stat şi a oamenilor politici de frunte: Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, C.A. Roseti, Lascăr Catargiu, D.A. Sturdza, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, ca şi ... d-nii Ionel Brătianu, Tacke Ionescu şi defunctul Nicu Filipescu. Şi această soluţie se rezumă într’un tratat de alianţă cu Puterile Centrale, ale căror interese nu sunt compatibile cu întronarea Rusiei la Dunăre.
De altfel nici nu aveam multă alegere, dacă nu ne resemnam la disoluţie apropiată în oceanul moscovit.
Dar însuşi secretul absolut păstrat asupra acestui tratat, vădeşte toată falşitatea situaţiei noastre internaţionale.
Secretul era atât de riguros, că şi cei mai mulţi dintre miniştri nu-i cunoşteau clauzele. Chiar ministrul de Afaceri străine din momentul izbucnirei conflictului european, d. Em. Porumbaru, nu aflase despre ultima reînoire a tratatului, - făcută abia cu un an înainte, - decât în ziua primului consiliu de Coroană, în Iulie 1914.
Un Stat având conştiinţa plenitudinii suveranităţii sale nu se poate pune într’o astfel de situaţie. Această plenitudine însă n’a fost decât o ficţiune: Rusia nu ar fi iertat României o alianţă făţişă.

***
Rezultatele sunt cunoscute:Regele Carol, părăsit în momentul critic de sfetnicii săi, bachanala celor doi ani ce au urmat, România transformată într’o arenă de luptă dintre legaţiunile străine; până la nenorocirea din urmă: - ţara târâtă la măcel împotriva intereselor sale vitale şi împotriva voinţei sale, însuşi Regele Ferdinand într’un document oficial declară că 90 la sută din români nu voiesc războiul; şi până la ruşinea din urmă, - generalii străini, în frunte cu plenipotenţiarul rus Masolov luând sub tutelă comanda noastră supremă, comisiunile compuse din agenţi străini, distrugând isvoarele avuţiei naţionale, şi în sfârşit – chiar toată armata noastră dizolvată în cea rusească... Şi doar generalii ruşi nu s’au dovedit vulturi, şi armata care a săvârşit faimoasele «retrageri strategice» din Galiţia şi Polonia, ca şi în Dobrogea noastră, nu se putea pretinde mai destoinică decât a noastră, pentru ca umilirea, să fie cel puţin justificată prin consideraţiuni pur militare.
Şi ca final grotesc primul nostru ministru înaintând guvernului revoluţionar din Petrograd o plângere împotriva acelui ministru al Ţarului Niculae, «trădătorul» Stuermer, cu care el, reprezentant al României suverane, abia încheiase tratatul de alianţă!...
Ca să ajungem oare aici, ca să jucăm acest rol în faţa « Sfatului muncitorilor şi soldaţilor» din palatul Tauridei, luasem aerele de «arbitri ai Europei»?
Se poate imagina o mai dureroasă sfărâmare a iluziunii de independenţă?
Dar odată ce am călcat în picioare singurele legături, cari cu timpul ne puteau asigura o desvoltare naţională, în adevăr liberă, propăşirea şi prosperitatea generaţiilor viitoare, natural , nu mai putem recurge împotriva obijduitorului Stuermer decât la... mila «Sfatului muncitorilor»...
Căci, prin forţa lucrurilor, altă independenţă nu putem avea, de cât asigurarea situaţiunii noastre internaţionale printr’o legătură temeinică cu acele State mari, pe cari ni le indică însăşi situaţia geografică, cum şi interesele noastre economice şi tradiţiile istorice.
Răsboiul a învederat prea târziu din nenorocire, că această legătură temeinică un tratat secret nu ne-o poate asigura.

MARELE RĂSBOIU ŞI POLITICA ROMÂNIEI -2

UN CUVÎNT ÎNAINTE



CĂTRĂ CETITORI


Ziarul «Lumina» apare în cel mai tragic moment al Istoriei noastre.
Imi dau seama de răspunderea ce mi-o iau şi de greutăţile ce-mi stau în cale.
Nu am atâta în vedere piedicile exterioare ce le pot întâmpina, -piedici inerente situaţiunii în orice teritoriu ocupat. Cine nu va pricepe marginile ce ni se vor impune din acest punct de vedere ?
Dar sunt dureri cari trebuesc respectate, şi sunt consideraţiuni de conştiinţă şi de demnitate, peste cari nu se poate trece.
Dacă întotdeauna, în lunga mea carieră de publicist şi om politic, am dispreţuit polemicile personale, cu atât mai puţin mi-aş permite exerciţii gladiatorice pentru distracţia «galeriei», cănd cel lovit nu mi-ar putea răspunde. Nu putem lăsa ca cea mai grozavă tragedie să degenereze într-o farsă de bâlciu, în care socotelile personale şi încriminările pătimaşe ar putea numai să întunece partea de răspundere ce apasă asupra fiecăruia dintre noi pentru catastrofa ţărei.
Pentru ce dar nu aşteptăm alte vremuri, când am avea mai multă libertate de mişcări?
Pentru că viaţa sufletească a unui popor nu se poate opri.
Istoria nu cunoaşte o situaţie mai grozavă ca aceea în care ne aflăm: înfrângerea militară, teritoriul naţional împărţit între armatele străine, risipirea năprasnică de vieţi, ruina materială, tot amarul visurilor de mărire zdrobite, şi conştiinţa vinei grele în faţa ţărei, în faţa neamului întreg de pretutindeni, a şirului de generaţiuni viitoare...
După doi ani de rătăciri, de grandomanie sgomotoasă şi provocatoare, îmbinate sinistru cu deslănţuirea tuturor hatârurilor şi a speculaţiunilor scandaloase, cu goana neînfrânată după plăceri şi căştiguri vinovate... ce orgie, şi ce trezire!...
Niciodată n’am avut o mai mare nevoe de reculegere şi de încordare a tuturor forţelor noastre sufleteşti.
Un popor nu poate trăi, dacă în clipele de cumpănă nu-şi dă seamă de cauzele cari l’au aruncat în prăpastie, spre a întrezări şi căile de mântuire.
Iar unui publicist sau om politic nu-i poate fi iertat să aştepte cu braţele încrucişate decretele destinului.
Ar fi o nenorocire să clădim totul pe norocul orb al românului. Suntem datori, în măsura puterilor noastre, să luăm parte activă la hotărârea soartei noastre.
Pentru viitorul neamului românesc nu este indiferentă măsura de conştiinţă şi de tărie sufletească de cari acum putem da dovadă. Dacă vom aştepta până la «ceasul de apoi», poate fi prea târziu....
Indrăznesc dar să iau condeiul spre a face apel la orice conştiinţă vie, la orice judecată ce nu este încă de istov întunecată de micile patimi, în care ne-am sbuciumat atâta vreme, la orice suflet românesc, care, în noaptea ce ne învălue, simte în sine încă destulă tărie ca să se înalţe peste ruinile prezentului, spre a prinde puţinele raze de nădejde ce ne pot lumina drumul trudnic al izbăvirii.
Voi face abstracţie de toate îngrădirile ce ne despărţiau, de toate prejudecăţile ce ne învrăjbeau, dar nu voi cruţa nici slăbiciunile noastre ale tuturora, nici orgoliul nimănuia. Fără să mă închin vreunui idol, fără respectul făţarnic al lozincilor consacrate, prin care ne-am deprins să ne ascundem lipsa de gândire cinstită şi de caracter, fără sfială voi rupe vălul de deasupra rănilor noastre, voi desgoli toată minciuna care ne-a otrăvit sufletele şi ne-a adus la marginea pieirii.
Nu mă voi lăsa însă târît pe povârnişul îcriminărilor şi personalităţilor triviale, obicinuite în presa noastră: nici o vină a ALTUIA nu ne poate doar ierta de DATORIA NOASTRĂ.
De sigur că voi fi silit să judec sctele şi să discut părerile celor ce au avut un rol însemnat în viaţa noastră publică, dar numai în măsura necesară pentru marea operă de reculegere a conştiinţei naţionale. Gândul de polemică personală e străin de mine, şi voi şti să păstrez toată rezerva dictată de enorma răspundere ce mi-am asumat’o.
Dacă în aceste împrejurări nu întotdeauna voi putea aşterne pe hârtie întreg gândul meu, nu există însă forţă pe pământ care să mă poată sili să spun un singur cuvânt care să nu fie expresiunea credinţii mele.
Trecutul meu poate fi o chezăşie: dacă la vârsta de 17 ani am îndrăznit să mă ridic împotriva atotputerniciei Ţarilor, iar în anii aceştia de psichoză naţională nu m’am sfiit să ţiu piept rătăcirilor opiniunii publice, tot aşa şi acum pun condeiul meu numai în serviciul neamului, după cum cugetul meu mă va lumina: poate nu-mi va fi dat să spun TOT ce cred, dar desigur că nu voi spune NIMIC ce n’ar isvorî numai din convingerea mea adâncă.
N’am altă armă decât cuvântul, şi nu caut alt sprijin decât în conştiinţa şi în judecata şi celui mai umil dintre concetăţenii mei.
Un singur lucru cer dela cetitorii ziarului nostru, menit să vadă lumina în aceste zile de durere şi ruşine: să-l cetească tot aşa dezbrăcaţi de patimi mărunte şi prejudecăţi, cum va fi şi scris; să cântărească fiecare cuvânt şi să-şi facă ei singuri examenul de conştiinţă; dar să nu înăbuşe; înspăimântaţi de lumina crudă a adevărului, răsunetul ce acest cuvânt l-ar găsi în inima lor.
Coştiinţele vii mă vor auzi.
Lumina se va face şi prin lumină ne va veni mântuirea.

1 Septembrie

---------------
---------------

C. STERE - MARELE RĂSBOIU ŞI POLITICA ROMÂNIEI

C. STERE

MARELE RĂSBOIU

ŞI

POLITICA ROMÂNIEI











EDITURA ZIARULUI ,,LUMINA”

BUCUREŞTI
1918

C. STERE



MARELE RĂSBOIU

ŞI


POLITICA ROMÂNIEI











BUCUREŞTI

ATELIERELE SOCIETĂŢII ANONIME ,, POPORUL’’
BULEVARDUL ELISABETA, 27

1918










PREFAŢA


Adunând într’un volum articolele mele, publicate în ,,Lumina”, în vremea când Moldova era izolată de restul ţării, n’am urmărit numai să scutesc pe cetitorii din Moldova, pe cari i-ar interesa activitatea mea publicistică, de munca ingrată de a cerceta colecţiunea ziarului.
Socot însă că aceste articole, scrise în fuga condeiului, n’au pierdut încă interesul de actualitate pentru opinia noastră publică, indiferent de valoarea lor intrinsecă.
Pentru judecarea situaţiunii noastre politice, care e departe încă de a fi limpezită, nu pot rămânea cu totul fără interes însemnările unui publicist conştiincios, făcute zi cu zi în epoca cea mai tragică a Istoriei noastre naţionale. Mai cu seamă fiindcă, cu tot caracterul caleidoscopic al jurnalisticei, astfel răsare limpede concepţiunea unitară care m’a călăuzit şi metoda de analiză a evenimentelor politice.
Articolele adunate în acest volum se pot totuşi împărţi în două categorii.
În cea dintâiu, sunt cercetate cauzele răsboiului mondial şi situaţia României în mijlocul forţelor antagoniste. Aici am desvoltat concepţiunea politică şi istorică, care a determinat atitudinea mea faţă de conflictul european.
Pentru cetitorii ,,Vieţii româneşti’’ aceste mici studii, grupate în prima parte a volumului, vor prezenta poate puţin interes fiindcă n’am spus în această privinţă, pot zice, nici un cuvânt care nu s’ar găsi şi în cele scrise de mine înainte de răsboiul României.
Dar consideraţiunile teoretice şi istorice înfăţişază în adevărata lumină şi articolele relative la evenimentele zilei, cuprinse în a doua parte a volumului.
Aceasta din urmă, pusă faţă în faţă cu faptele, aş îndrăzni s’o caracterizez nu ca o cronică, ci ca istoria anticipată a rasboiului, întrucât priveşte destinele noastre.
În adevăr, este uşor de constatat că evenimentele ce se desfăşurau pe frontul oriental, parcă se grăbeau, zi cu zi, să confirme toate prevederile pe care mi le permiteam.
Acesta este cel mai bun criteriu pentru justificarea concepţiunii însăşi, care se află la baza scrierilor mele, cât şi a metodei întrebuinţate.
Bine-înţeles, publicând ,,Lumina’’ am urmărit înainte de toate un scop practic, o anumită acţiune politică.
Ziarul a apărut la 1 Septembrie 1917, adică atunci când răsboiul României era de fapt sfârşit şi când conducătorilor acestui stat li se impunea o singură - de a salva printr’o acţiune politică înţeleaptă ceea ce se mai putea salva atunci.
Pentru aceasta se cerea un singur lucru: o justă apreciere a situaţiei reale.
În momentul apariţiunii ziarului, în Rusia guvernul Kerenski se sbătea împotriva anarhiei interne şi în acelaş timp stăruia în continuarea rasboiului.
Guvernul din Iaşi nu’şi dădea seama de realitate şi nutrea încă iluziuni în ce priveşte posibilitatea de refacere a forţei militare a aliatului dela Nord.
Din primele numere ale ,,Luminii am căutat să lămuresc, că rolul militar al rusiei în acest răsboiu este sfârşit; că guvernul Kerenski nu va putea rezista multă vreme valului de anarhie şi disoluţiune; că triumful maximaliştilor va duce fatal la sfâşiarea în bucăţi a Rusiei; că oricine ar veni la guvern în Petrograd, va fi silit să ceară armistiţiu şi să închee pace, în condiţiile dorite de Puterile Centrale; că armistiţiul şi pacea încheiate de guvernul din Petrograd vor atrage după sine necesar şi armistiţiul pe frontul român şi apoi şi pacea pentru România; că nu este nici un temeiu a crede că Ucraina emancipată să poată lua asupră-şi continuarea răsboiului; că dimpotrivă ea se va grăbi să intre în tratative cu Puterile Centrale, pentru a’şi putea consolida fiinţa de Stat independent; etc., etc., etc...
Pentru a vădi cu câtă îndărătnicie am urmărit, din acest punct de vedere, desfăşurarea evenimentelor, agătându-mă de împrejurările cele mai neînsemnate în aparenţă şi chiar de simple fapte diverse, înregistrate în ziare, poate ar fi trebuit să reproduc aici absolut toate articolele şi notiţele mele din ,,Lumina’’. Dar n’am îndrăznit să impun cetitorilor nenumăratele repeţiri pe care am fost silit să le fac zi cu zi. Apoi, volumul ar fi trebuit să fie de două ori mai mare.
Mi-am permis dar o oare-care selecţiune. Însă înadins n’am schimbat nimic din textul articolelor, cu toate că astfel n’am putut totuşi evita multe repeţiri şi chiar oarecari informaţiuni incomplecte sau dovedite în urmă greşite.
Dar am crezut că scopul urmărit poate fi mai bine atins pe această cale.
Tot în vederea acestui scop, dacă în prima parte am grupat articolele, mai mult sau mai puţin, după cuprinsul lor, - în cea de a doua am păstrat cu stricteţă ordinea lor cronologică (în josul fiecărui articol am arătat data numărului din ziar în care a apărut, articolul fiind scris, bine-înţeles, cu 2-3 zile mai înainte).
Cetitorii vor avea astfel elemente suficiente pentru judecarea acelei orbiri, de care au dat dovadă marii şi micii noştri bărbaţi de Stat.
Dacă atunci am strigat în pustiu, poate că cel puţin acum judecata dreaptă va birui...

Mai 1918



C.S.